Dezvoltare Personală - Cele 7 văluri din calea adevărului - Ruediger Schache
Detalii din cartea „Cele 7 văluri din calea adevărului - Ruediger Schache”
Autorul de bestseller Ruediger Schache ne explică cele 7 forțe care aruncă un văl asupra percepției noastre și ne arată calea de a ne elibera de vechile noastre paradigme, frici, conflicte interioare și de auto-înșelare. Pentru a putea cunoaște acestea, trebuie să te schimbi. Nu trebuie să înveți nimic și nu trebuie să faci nimic. Nu trebuie să exersezi, nu trebuie să dorești și nu trebuie să „repari” ceva. Este suficient dacă recunoști forțele din tine, le observi și le lași să existe acolo. Dacă accepți în mod conștient ceea ce există, și înțelegi tot mai bine acele forțe, te eliberezi și îți poți modela liber viața după dorința ta. Vei trăi o călătorie inițiatică fascinantă, către secretele propriei tale vieți.
Calea spre adevăr duce prin șapte iluzii.
Ele sunt ca niște văluri care ne țin departe de ceea ce este esențial. De îndată ce sunt înțelese și îndepărtate, totul în viață devine mult mai simplu și mai împlinit: conflictele se destramă, relațiile câștigă în profunzime și se creează spațiu pentru pace și stabilitate.
Ruediger Schache te poartă, în șapte pași, prin procesul de eliberare.
Cel care află cât de vindecător acționează adevărul personal, învață să iubească tot mai mult, atât pe sine însuși cât și pe ceilalți.
Cuprinsul cărții „Cele 7 văluri din calea adevărului - Ruediger Schache”
- Cuvânt înainte: Puterea adevărului ... 7
- Primul văl: Inconștientizarea ... 12
- Al doilea văl: Frica ... 36
- Al treilea văl: Gândurile ... 68
- Al patrulea văl: Dorințele ... 98
- Al cincilea văl: Conflictele interioare ... 120
- Al șaselea văl: Emoțiile ... 144
- Al șaptelea văl: Autoînșelarea ... 166
- Anexă: Adevărul din spatele celor 7 văluri ... 194
Fragmente din cartea „Cele 7 văluri din calea adevărului - Ruediger Schache”
Cine sau ce sunt eu? - Prima constatare
În adâncul fiecăruia dintre noi se regăsește o parte, care vrea să știe unde îi este locul. Această parte este cea care naște în noi dorința de „a ajunge” în sfârșit, nevoia de a ne simți undeva „acasă”. Această parte tânjește după răspunsul la întrebările: Cine sau ce sunt eu? Cine și ce îmi aparține? De ce sunt eu aici? Această dorință profundă acționează - deschis sau în ascuns - în fiecare dintre noi. Ea este motivul pentru care ne simțim permanent agitați și „în căutare”.
Această parte căutătoare este și aceea care trezește în noi dorința de a avea un partener de viață, cu speranța de a ajunge în sfârșit la liman. Deoarece un partener de viață iubitor este într-adevăr minunat, dar nu reprezintă un răspuns complet la întrebare, vom constata uneori că, chiar și cu un parteneriat frumos, anxietatea nu dispare cu adevărat.
Cine sau ce ești? Ai încercat vreodată cu adevărat să răspunzi la această întrebare? La ce rezultat ai ajuns? încearcă, de exemplu, cu munca ta: Ești o secretară, un manager, o șefă de departament, un meseriaș, o casnică, un inginer...?
Această întrebare este fundamentală pentru viața ta, pentru că dacă crezi că ai fi ceea ce, de fapt, doar faci, atunci și sentimentele și gândurile tale vor depinde de alții. Atunci, orice schimbare în munca ta te afectează personal. Atunci te va afecta personal orice părere a altor persoane despre sarcinile tale de serviciu sau despre comportamentul tău. Atunci, unii oameni, pe care îi cunoști doar în rolul pe care îl joacă, dar despre care nu știi nimic ca om, pot să te facă să te simți bine sau să te simți prost doar cu o părere sau cu un comentariu. Atunci, resimți un verdict privind un serviciu prestat ca pe un verdict privind în valoarea ta ca persoană.
Mulți oameni cad pradă unor sentimente profunde de inutilitate atunci când își pierd locul de muncă. Pe lângă pierderea de bani și alte schimbări neplăcute, un motiv cheie este acela că acei oameni nu mai știu cine sunt. Odată cu locul de muncă își pierd și o bună parte din propria identitate. Ei cred că viața lor și chiar ei înșiși, ca ființă umană, nu ar mai avea nicio valoare, și asta doar fiindcă, pentru o anumită perioadă de timp, trăiesc fără o funcție recunoscută. în realitate, nu ești munca ta, doar faci o muncă. îndeplinești, pentru o perioadă trecătoare din viață, atribuțiile de secretară, manager, inginer, meseriaș, casnică sau șefă de departament.
Se spune uneori, pentru a lua distanță, că ar fi util să ne imaginăm că am juca numai roluri în viață. De fapt, acesta ajută prea puțin pe termen lung, pentru că îi dai acelei părți din tine, care vrea să știe cine sau ce ești, următorul răspuns: „Tot ceea ce fac, sunt doar roluri. Sunt identități false. Nu eu sunt acesta.”
Cum te-ai împăca cu gândul că întreaga ta viață ar consta doar dintr-o serie de roluri pe care trebuie să le joci? Ca o piesă de teatru eternă, o serie nesfârșită de așteptări pe care le ai de la tine? Vezi? Acesta nu este răspunsul pe care îl cauți. Adevărul este că doar „faci” mereu diferite lucruri. Şi asta nu are nimic de-a face cu cine ești cu adevărat.
Ce nu este înțeles, produce frică
Partea inconștientă a minții noastre este un fel de program de urgență și de aceea este alcătuit atât de simplu, pentru că trebuie să reacționeze repede. El trebuie să ne protejeze de pericole și de aceea nu poate utiliza niciun fel de considerații profunde. Un sentiment este pentru el un impuls la care trebuie să reacționeze mereu în același fel. Când apare durerea, soluția este retragerea sau, dacă aceasta nu este posibilă, apărarea. De îndată ce a trecut situația, ea este stocată sub formă de amintire - ca un film cu experiențele emoționale aferente - pentru ca, în viitor, ceva similar să poată fi recunoscut la timp și evitat. Dar inconștientul din noi nu știe că există sentimente dureroase cu amenințarea corpului și sentimente dureroase fără amenințarea corpului. Lui îi este totuna. Sarcina lui este evitarea durerii. Această parte din noi este construită atât de simplu, încât nu o poți reacorda prin explicații raționale și considerații teoretice. Pentru ea contează numai una: experiența. Dacă ceva doare, trebuie evitat. Aceasta este logica sa simplă.
Ce este de mare importanță, produce frică
O parte a rațiunii noastre este permanent ocupată să discearnă între important și neimportant. Atunci când o situație este percepută ca fiind deosebit de „importantă”, partea inconștientă a rațiunii comută în starea de alarmă maximă. Ea înțelege că o parte din corpul tău este expusă unui risc deosebit de ridicat și încearcă în toate felurile să evite erorile și să se asigure. El exercită cea mai mare prudență și îndrăznește să facă numai pași mici și lipsiți de risc, pentru ca eventualele răniri să fie cât mai superficiale. De aceea, după ce au trăit experiențe neplăcute, mulți oameni își abordează relațiile ca și în situațiile cu degetarul și ștergarul.
Ceea ce nu poți controla, produce frică
Siguranța are cea mai mare relevanță, iar ceea ce este sub control, este sigur. Acesta este motto-ul inconștienței. Cu cât un om este mai prins în vălul ancestralei emoții a fricii, cu atât mai mult el va aspira la control în viața lui.
La locul de muncă este posibil ca rațiunea să ajungă la rezultate foarte bune, folosind calea planificării și a controlului. Relațiile interumane - ca acelea de iubire - sunt însă riscante dacă se bazează pe sentimente.
Vălul gândurilor
Rațiunea noastră este o minune unică a creației. Este în măsură să rezolve până și cele mai complicate probleme. Poate gândi atât de complex, încât ne poate duce, mental sau în realitate, spre cele mai îndepărtate zone ale Universului sau spre cele mai minuscule componente ale materiei.
Dacă te afli pe calea ce duce spre mai multă conștientă, rațiunea este cea mai importantă unealtă de care dispui. Fără ea, nu ai putea citi această carte sau alte cărți. Nu ai putea filtra și reține acele informații care, în acest moment, sunt cele mai importante pentru tine, și nu ai putea să iei o decizie cu privire la care trebuie să fie următorul tău pas.
Inițial, sarcina principală a rațiunii noastre consta în special în a concepe soluții practice, pentru a înlătura obstacolele din calea supraviețuirii și a atinge anumite țeluri. Strămoșii noștri făceau parte dintre ființele mai vulnerabile din punct de vedere corporal, care trăiau într-un mediu agresiv, plin de pericole. Pentru a contracara acest dezavantaj, creierul s-a dezvoltat peste medie. Capacitățile rațiunii au ajuns curând să surclaseze toate dezavantajele trupului. De îndată ce se ivea o problemă, rațiunea concepea o rezolvare.
Cu cât s-au redus problemele fundamentale ale supraviețuirii, cu atât rațiunea se putea preocupa de asigurarea confortului. Iar în zilele noastre, când mulți oameni au ajuns la un anumit nivel de confort și de securitate, rațiunea nu s-a decuplat, pur și simplu. Creierul nostru este un organ care, cât trăiește, are misiunea să funcționeze. Continuă să gândească, zi și noapte, așa cum și inima continuă să bată fără încetare. Deoarece rațiunea noastră este făcută pentru rezolvarea problemelor (supraviețuirii), trebuie să-și găsească ceva de făcut, acum, când nu mai există problemele supraviețuirii, în cele mai multe cazuri își face singură de lucru, cu ceva căreia îi spune „obiective”. Pe calea spre un obiectiv vor fi întotdeauna anumite sarcini de rezolvat, pe care - dacă sunt mai dificile - le numim probleme. Şi așa, rațiunea are din nou o misiune de îndeplinit.
Dintre toate organele noastre, creierul consumă cea mai multă energie: până la 20% din sângele nostru irigă în fiecare minut creierul. Două treimi din glucoza din sânge sunt consumate numai de creier - în caz de stres puternic se consumă în întregime - și aceasta deși creierul reprezintă numai circa 2% din masa corporală. Prin urmare, gândirea noastră are nevoie de o energie enormă, iar dacă am gândi mai puțin, s-ar produce o mare economie de energie. Dar natura nu risipește energia. Atunci, de ce nu a făcut în așa fel încât rațiunea noastră să poată fi cuplată și decuplată?
Pentru că gândirea noastră permanentă se îngrijește de trei factori esențiali, care constituie viața omenească.
Cele trei forțe din spatele fiecărei minciuni ale vieții
Care forțe sunt atât de puternice încât să nu poți privi realitatea în față și să preferi o poveste evident falsă? Este vorba de trei ipostaze ale fricii de a pierde:
Frica de a pierde iubirea
Dacă renunți la o minciună a vieții, este posibil ca relațiile să se schimbe în mod semnificativ. Este posibil ca iubirea, pe care credeai că o simți de la celălalt, să fi fost doar o iluzie. Este posibil să trebuiască să renunți la un om, pentru că nu mai este omul pe care l-ai cunoscut mai demult.