Sahaj Marg - O cale spirituală
Fragmente
[...]
Acum să trecem la meditație.
Meditația a fost definită ca procesul de a te gândi constant la un singur lucru. În rest, știți cu toții de ce medităm. Însă vă rog să vă amintiți că meditația nu este decât o tehnică. Ea nu reprezintă un scop în sine. Și aceasta este demonstrată adesea de numeroasele persoane care încep să mediteze și apoi sforăie fără să fie conștienți de nimic. Este o meditație făcută mecanic. Mai degrabă le place meditația decât să mediteze. Babuji zicea: „Este un lucru făcut în mod mecanic, care nu le asigură niciun progres.” Pentru că, atunci când medităm, trebuie să desfășurăm un proces dinamic, în care să avem mereu în vedere scopul. Adică, să ne apropiem de acest scop. Altfel, ar fi ca și când ai călători într‑un tren care stă pe loc. Pot să stau chiar și într‑un TGV, dar, dacă este parcat în depoul gării din Paris și urmează să plece doar peste două zile, nu voi ajunge nicăieri. Trenul trebuie să fie în mișcare.
Deci meditația este un proces și nu un scop în sine.
Susțin asta pentru că adesea întâlnesc preceptori care spun: „Meditați și totul se va rezolva.” Nimic nu se rezolvă prin meditație. Prin meditație, medităm. Dacă cineva întreabă: „Ce obținem prin meditație?”, se poate răspunde că, dacă am capacitatea de a mă gândi continuu la un singur lucru, îmi pot controla propriul intelect. Am atunci posibilitatea să‑mi îndrept intelectul în ce direcție doresc. El devine capabil să‑mi dezvăluie adevărul a ceea ce cercetez. Oricât de desăvârșită ar fi, meditația nu poate face nimic altceva decât să servească drept instrument de revelație, pentru că intelectul este perfecționat, reglat, focalizat și îl pot folosi pentru orice în afară de a‑l cunoaște pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, nefiind un obiect, nu poate constitui obiectul concentrării. În consecință, nicio concentrare nu va putea vreodată dezvălui prezența lui Dumnezeu, deși chiar practicile yoghine, știința yoghină, spun: „Concentrați‑vă!” Este o eroare. Cred că, din nefericire, cuvântul a fost greșit tradus în engleză prin „concentrare”. Concentrarea nu poate face nimic altceva decât să dezvăluie ceea ce există, în adevărata sa esență.
* * *
Îmi amintesc de una dintre ultimele scrisori ale lui Babuji adresate mie, în care spune: „Am făcut multe greșeli. Greșeli peste greșeli.” Apoi, după ce folosește o cratimă, continuă: „Nicio greșeală – înainte, cu surle și trâmbițe.” [chicotește] Era tipic pentru felul său de a vorbi și presupun că doar el știa adevăratul înțeles al spuselor sale. Atitudinea însă e evidentă: nu trebuie să ne simțim copleșiți de greșeli. După cum nu trebuie nici să fim entuziasmați de succes. Mergem mai departe. Și, dacă aceste seminarii vă ajută să mergeți mai departe, și‑au atins scopul. Cred, personal, că toate seminariile realizează ceva, deoarece altfel nu am fi aici. Vă doresc, așadar, întreaga bucurie a acestei munci. Și să nu o faceți ca pe ceva de rutină. Trebuie să fie o activitate de la care nu ne mai putem abține. Ceva ce să ne simțim obligați să facem, ceva ce să fie însăși existența noastră. Când separăm munca de existență și spunem: „Trebuie să muncesc” sau „Trebuie să studiez”, atunci nu mai suntem una cu munca noastră, nu mai suntem una cu studiul nostru. De aceea suferim, deoarece, acolo unde ar trebui să fie unitate, apare o dualitate. Nici n‑ar trebui să fim conștienți că lucrăm. Iar când nu sunt practicanții lângă noi, ar trebui să avem un sentiment de izolare, de singurătate și să tânjim după prezența lor și după ceea ce numim satsangh.
[...]
M‑am confruntat cu dificultatea aceasta timp de mai mulți ani. Noi avem tot felul de constructe culturale. De exemplu, dacă îi vorbești unui hindus despre Dumnezeu, el se va gândi la un zeu cu patru brațe și mai multe picioare, toate înarmate. Așa a fost el format, instruit. Dacă‑L vede pe Dumnezeu în experiența sa, Îl vede în acea formă. Un creștin Îl vede pe Hristos. Un budist, pe Buddha. Nu Buddha apare de fapt, ci o viziune personală asupra lui Buddha, care se manifestă într‑o formă pe care o putem recunoaște. Înțelegeți?De aceea spun mereu că, dacă o vacă L‑ar putea vedea pe Dumnezeu, L‑ar vedea ca pe un taur mare, enorm. Nu L‑ar vedea având un chip antropomorf, evident. Așadar, suntem formați cultural, social, prin tradiția și patrimoniul nostru, să vedem lucrurile în anumite moduri. Aici este nevoie să învățăm să vedem realitatea.
Deci, este imperios necesar să dăm uitării tot acest cumul pe care l‑am adunat și să percepem realitatea așa cum este ea. Asta este esența chestiunii. Problema nu este că nu vedem. Problema este ceea ce ne așteptăm să vedem.
De exemplu, știți, duceți un copil la grădina zoologică. Acest copil nu a mai văzut vreodată un elefant și în fața fiecărei cuști sau țarc, întreabă „Ăsta‑i elefantul, tati?”Și‑i spuneți „Nu, dragule, ăsta e taurul, asta e vaca, ăsta e cerbul, ăsta e păunul, uite, are aripi și zboară, cum să fie animal?”
Astfel, îl învățați printr‑un proces de eliminare, până ajungeți la elefant. Dar, până atunci, e posibil ca acel copil să obosească și să adoarmă [râde]. Tot așa se întâmplă și cu noi.
[...]