Vindecă - Femeile, alimentația și Dumnezeu - Geneen Roth

Detalii despre „Femeile, alimentația și Dumnezeu - Geneen Roth”

După ce a studiat, a predat și a scris timp de trei decenii despre obsesia față de hrană și alimentație, autoarea de bestselleruri Geneen Roth adaugă o dimensiune nouă operei sale prin publicarea cărții Femeile, alimentația și Dumnezeu. Ea pornește de la un concept nou: felul în care mănânci este inseparabil de convingerile tale legate de tine însuți și de viața pe care o trăiești. Relația ta cu hrana oglindește perfect ceea ce simți despre iubire, teamă, mânie, menire, transformare și chiar despre Dumnezeu.

Lucrare fundamentală, valabilă în orice epocă, Femeile, alimentația și Dumnezeu îți va demonstra că transcenderea obsesiilor alimentare reprezintă un proces care te poate conduce în profunzimile sufletului și spiritului tău, până în centrul strălucitor al ființei tale.

„La vârsta de 45 de ani, mă luptam deja de 20 de ani cu bulimia și cu anorexia. Dacă aș fi putut citi atunci Femeile, alimentația și Dumnezeu… m-ar fi ajutat enorm.”

Jane Fonda, într-un interviu afișat pe site-ul lemondrop.com

„Geneen Roth dă lovitura! Femeile, alimentația și Dumnezeu este o carte absolut uluitoare. Revelațiile pe care le conține îți pot schimba fundamental viața.”

Christiane Northrup, doctor în medicină, specialistă în obstetrică-ginecologie și autoare a cărților Corpul femeii, Înțelepciunea femeii și Înțelepciunea menopauzei

Cuprinsul cărții „Femeile, alimentația și Dumnezeu - Geneen Roth”

• PROLOG: Lumea din farfuria noastră ... 11
• PARTEA I: PRINCIPIILE
• CAPITOLUL 1: Despre Dumnezeu ... 33
• CAPITOLUL 2: Sfârșitul războiului ... 39
• CAPITOLUL 3: Nu-ți subestima niciodată propria înclinație de a spăla putina ... 49
• CAPITOLUL 4: Nu este vorba de greutate, dar nici nu putem spune că nu este vorba de greutate ... 65
• CAPITOLUL 5: Dincolo de ceea ce este vătămat ... 81
• CAPITOLUL 6: Reînvățarea iubirii ... 95
• PARTEA A II-A: PRACTICILE
• CAPITOLUL 7: Tigrii din interiorul minții ... 107
• CAPITOLUL 8: Căsătorit cu uimirea ... 127
• CAPITOLUL 9: Respirație cu respirație ... 139
• CAPITOLUL 10: GPS-ul din Zona Crepusculară ... 147
• PARTEA A III-A: ALIMENTAȚIA
• CAPITOLUL 11: Cei care știu si cei care nu știu să se distreze ... 165
• CAPITOLUL 12: Dacă iubirea ar putea vorbi ... 181
• CAPITOLUL 13: Ce înseamnă să fii un profiterol ... 191
• CAPITOLUL 14: Mantra "O, la naiba!" ... 203
• EPILOG: Ultimele cuvinte ... 215
• Mulțumiri ... 223
• ANEXĂ: începutul introspecției ... 227
• Linii directoare pentru o alimentație sănătoasă ... 231

Fragmente din cartea „Femeile, alimentația și Dumnezeu - Geneen Roth”

Era suficient să mănânc patru până la șase prăjiturele Sno Balls pentru ca părul meu să mi se pară mătăsos și plin de bucle, picioarele mele să mi se pară la fel de lungi ca cele ale lui Madi Isaacs, iar părinții mei să pară că se privesc drăgăstos în timpul picnicurilor de la Laice George, unde mâneam sandviciuri cu salată de ouă. Dependența mea de hrană s-a instaurat la fel de natural cum alții se întorc către Dumnezeu. Aceasta era mica mea oază de fericire, cel mai sigur mijloc care mă putea transporta în rai, dovada cea mai concretă că era posibil să scap de durerea vieții de zi cu zi.

Din păcate, aceste senzații nu durau niciodată prea mult.

Când rămâneam doar cu ambalajele de celofan goale în mână și cu dinții lipicioși din cauza glazurii cu fulgi de cocos, mă convingeam singură că motivul pentru care părinții meu nu se țineau niciodată de mâini atunci când mă însoțeau la parade era faptul că eram grasă. De aceea, am început să țin prima mea cura de slăbire în aceleași an în care am devenit dependentă de dulciuri. Dintr-odată, aveam un scop în viață. Cura mă făcea să sper că voi arăta cândva mai bine, în timp ce dulciurile mă ajutau să uit de încercarea mea de a fi altcineva decât eram în realitate.

În următoarele două decenii, suferința continuă pe care o simțeam din cauza căsniciei părinților mei, a morții subite a iubitului meu Sheldon sau a feței mele perfect rotunde s-a reflectat în relația mea cu hrana. Alimentația în exces a fost modalitatea pe care am ales-o de a mă pedepsi singură pentru rușinea pe care o simțeam. Ori de câte ori mă îngrășam, țineam o cură de slăbire și eșuam, îmi dovedeam o dată în plus că teama mea cea mai profundă era întemeiată: eram o ființă jalnică și blestemată, ce nu merita să trăiască. Hrana a fost drogul pe care l-am ales. Puteam foarte bine să îmi fi exprimat această rușine și această vinovăție prin drogurile halucinogene, prin cumpărăturile obsesive sau prin alcool. Eu am ales însă ciocolata.

Curele de slăbire erau ca o rugăciune pentru mine. Erau un fel de strigăt de lamentare adresat oricărui om care dorea să mă asculte: „Ştiu cu sunt grasă, urâtă și nedisciplinată, dar cel puțin mă străduiesc din greu! Uite la câte privațiuni mă supun și cum mă pedepsesc singură. Cu siguranță trebuie să existe o răsplată pentru cei ca mine, care știu cât de oribili sunt și care se străduiesc să nu mai fie astfel.”

Alternanța între curele de slăbire și dependența de dulciuri a fost maniera mea de a-mi exprima disperarea profundă pe care o simțeam. Tocmai de aceea, când am luat în sfârșit decizia de a renunța lă acest cerc vicios, consecințele au fost uluitoare. Luarea deciziei de a renunța la curele de slăbire mi s-a părut la început o erezie, încălcarea unui legământ pe viață la care nu ar fi trebuit să renunț niciodată. Era ca și cum aș fi spus: "Ai greșit, Doamne. Ai greșit, mamă. Chiar merit să fiu mântuită!" Când am renunțat să mai cred în propria mea degradare, în mine a apărut ceva ce nu mi-aș fi imaginat niciodată: prezența iubirii de sine, a bunătății intrinseci și a convingerii fără greș că mă aflu la locul potrivit.

Există oameni supli, cu foarte mulți bani și iubiți de foarte multă lume, dar cărora viața continuă să li se pară urâtă. În pofida vieții pe care o duc, ei continuă să se asocieze sută la sută cu imaginea din mintea lor și cu tiparele mentale care le sunt familiare. Acestor oameni le este imposibil să își păstreze greutatea naturală. Posesiunile lor li se par ireale. Chiar dacă cineva îi iubește sincer, ei îl resping, considerându-l urât, superficial sau prost. Se simt niște impostori care duc viața unei alte persoane și mai devreme sau mai târziu își regăsesc viața pe care o cunoșteau, în forma care le este familiară.

Atât timp cât nu înțelegi că mintea ta este orientată numai asupra defectelor tale, asupra alimentației excesive și asupra problemelor asociate cu ea, nu te vei putea schimba vreodată în profunzime, căci orice ai face ai opera împotriva tendințelor tale naturale legate de propria viață.

Forma corpului tău ascultă de forma convingerilor tale legate de iubire, de prețuire și de posibilități. Dacă dorești să îți schimbi corpul, trebuie să înțelegi mai întâi de toate ce anume îl modelează. Nu trebuie să te lupți cu el, să îl supui privațiunilor și să îți fie rușine de el. Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să îl înțelegi, și da, să îl accepți. Atât timp cât te vei lupta cu el, cât îl vei supune privațiunilor și cât îți va fi rușine de el, făcând tot ce îți stă în puteri pentru a slăbi pornind de la aceste premise, vei sfârși prin a fi slab o perioadă scurtă de timp, păstrându-ți teama, rușinea și sentimentul de gol interior. Atunci când te torturezi sau când te ameninți sigur, nu ești decât un om rănit, indiferent cât de puțin cântărești. Atunci când te demonizezi singur, asmuțind anumite părți din tine împotriva celorlalte (cum ar fi voința de fier împotriva foamei autentice), vei sfârși prin a te simți divizat, înnebunit și speriat la gândul că partea pe care ai respins-o din ființa ta va ieși cândva la lumină, când te vei aștepta mai puțin, și îți va ruina viața. Atunci când slăbești urmând o cură în care îți repeți că dacă ar fi după tine, ai devora întregul Univers în cinci minute, este ca și cum ai construi un zgârie-nori pe nisip. Fără o fundație solidă, noua structură se va prăbuși.

Pentru a dura pe termen lung, o schimbare trebuie să înceapă întotdeauna pe nivelele invizibile ale ființei. Pe nivelul înțelegerii, al interogării de sine, al deschiderii. Trebuie să înceapă prin realizarea faptului că mănânci ceea ce mănânci si atât cât mănânci din anumite motive, care pentru tine sunt extrem de importante.

La toate retragerile pe care le organizez le spun participantelor că au întotdeauna motive excelente pentru a mânca în exces. Atât timp cât nu vor porni de la premisa că sunt perfect sănătoase și că ceea ce fac este absolut normal (în condițiile date), adevărata lor sarcină fiind aceea de a descoperi tiparele invizibile pentru care se comportă astfel, fără a mai face eforturi disperate de a urma calea pe care le-o impune mintea lor, ele vor continua să se afle în război cu ele însele indiferent cât de mult sau de puțin cântăresc. în realitate, ele se concentrează asupra convingerii lor în războiul cu sine, nu asupra greutății lor, căci atunci când convingerile dispar, greutatea în exces le urmează în mod natural.

- De ce, Doamne iartă-mă, și-ar dori cineva să mediteze? Ce motive aș avea să stau liniștită în condițiile în care există atât de multe lucruri de făcut, mult mai interesante, oricum?

O altă femeie mi-a spus:

- Mie nimic nu mi se pare mai interesant decât propria minte. Aceasta îmi conferă unicitatea fată de ceilalți oameni. Mintea este cea care m-a ajutat să termin Facultatea de Drept din cadrul Universității Harvard magna cum laude. Ce motive aș avea să mă focalizez asupra altor aspecte care îmi transcend mintea, pe care o consider atât de inteligentă?

Răspunsul este simplu: mintea este utilă atunci când dorim să conceptualizăm, să planificăm sau să teoretizăm ceva. în schimb, dacă ne bazăm pe ea ca să ne gestioneze viața interioară, suntem pierduți. Mintea este un instrument excelent atunci când trebuie să ne prezinte o mie de variante diferite ale trecutului și să facă proiecții sumbre asupra viitorului pornind de la acestea.

De cele mai multe ori, noi nu punem la îndoială concluziile minții noastre. Deși acestea sunt adeseori nebunești, noi credem necondiționat în ele. De pildă, un simplu gând precum: „Contractorul meu nu intenționează să îmi răspundă la telefon” este suficient pentru a trezi în noi o emoție corespondentă (mânie, anxietate, acuzație), care ne determină să ne sunăm avocatul, convinși că am angajat un escroc fugit în Costa Rica cu banii noștri! Ticălosul!

La fel, dacă trecem pe lângă vitrina unei brutării și vedem un produs apetisant, ni se pare că trebuie să îl cumpărăm și să îl consumăm pe loc, convinși că acesta este unicul motiv pentru care ne-am născut: pentru a intra în această brutărie și pentru a mânca produsul proaspăt, fiind astfel transportați într-o stare de beatitudine. Meditația dezvoltă capacitatea de a ne pune la îndoială propria minte. Fără ajutorul ei, noi ne aflăm la latitudinea fiecărui gând care ne trece prin minte, a fiecărei dorințe și a fiecărei emoții efemere. Mintea ne face dependenți de gândurile ei sumbre, ne determină să ne întrebăm tot timpul dacă vom avea parte de ceva bun sau de ceva rău, dacă cutare ne acceptă sau ne respinge etc. Dacă nu se petrece niciun incident care trezește în noi placa: „Cutare mi-a făcut rău” sau „Sunt gras și nimeni nu mă iubește, iar acest lucru nu o să se schimbe niciodată”, putem avea parte de o zi chiar bună. în schimb, dacă ne certăm cu un prieten, cu partenerul de viață, cu șeful sau cu copilul, singurul refugiu care ne rămâne este propria noastră minte, ceea ce de regulă înseamnă să ascultăm placa ei familiară și să credem fiecare cuvânt pe care ni-l spune.

Dacă ne facem timp să ne studiem mintea, putem observa aceste plăci familiare, dar și faptul că dincolo de ele mai există cineva care le observă, o liniște interioară care nu are nimic de-a face cu ele. După o vreme, ajungem să ne identificăm într-o mai mare măsură cu această stare de conștiință decât cu cele mai importante zece melodii ale plăcii mentale. Mai mult, această stare de pace interioară începe să ne facă o plăcere mai mare decât veșnicele lamentări și acuzații ale minții. Cu alte cuvinte, începem să iubim liniștea interioară. Meditația ne ajută să descoperim această iubire a unei părți din ființa noastră de a cărei existență nici măcar nu știam până atunci, pentru că eram prea prinși în dialogul mental pentru a observa că dincolo de acesta mai există ceva.

În primele luni după ce mi-am dat jos „cizmele de plumb”, alimentele și tiparele alimentare (cum ar fi mâncatul în mașină, în picioare, pe furiș etc.) care mă goleau de energie și mă făceau să mă simt prost și-au pierdut orice farmec pentru mine. Ajunsă în noua mea galaxie, lipsită de gravitație, am înțeles pentru prima dată că unicul scop al mâncatului este hrănirea corpului cu energia și substanțele nutritive de care are nevoie. Corpul își dorește să trăiască și iubește viața. Își dorește să se miște liber și să perceapă acut realitatea din jur prin simțurile sale, iar hrana pe care o primește (inclusiv tiparele alimentare) contribuie în mod decisiv la toate acestea.

Liniile directoare ale alimentației sănătoase descriu ce și cum ar trebui să mâncăm dacă am adopta această filozofie de viață, dacă ne-am dori cu adevărat o alimentație echilibrată și hrănitoare, care să susțină viața, nu să o submineze. Am descris pe larg aceste Unii directoare în primele trei cărți pe care le-am scris, după care am prezentat diferite sinteze în celelalte cărți ale mele. Multe dintre ele au fost adoptate de industria dietetică, dar prezentarea lor continuă să le ofere multor oameni indicii fundamentale pentru o alimentație corectă. Calitatea vieții noastre depinde în mare măsură de ceea ce mâncăm și de felul în care mâncăm.

Nu am fost întotdeauna extrem de atașată de aceste linii directoare. La început, deși le predam, le consideram un set de instrucțiuni plicticoase, dar necesare pentru eliberarea de alimentația obsesivă, conform perspectivei culturale predominante care spune că obsesia față de mâncare reprezintă o problemă banală care trebuie eliminată pentru a ne putea focaliza asupra problemelor spirituale, intelectuale și politice mai presante. După ce am lucrat însă cu atâtea femei și am văzut suferința lor, am ajuns la concluzia că faptul că mai mult de jumătate din femeile din această țară rătăcesc disperate prin nisipurile mișcătoare ale obsesiei lor alimentare chiar reprezintă o problemă spirituală, intelectuală și politică, ceea ce înseamnă că liniile directoare alimentare reprezintă o practică spirituală. Dacă toate aceste femei s-ar putea elibera de durere (folosindu-se de mâncare ca de un mijloc de susținere, nu de autopedepsire), recunoscând adevărul din viața lor (ca sâ o parafrazez pe poeta Muriel Rukeyser), întreaga lume ar avea de câștigat.

Această transformare mondială ar fi cu atât mai mare cu cât obiectivarea materiei - inclusiv a trupului feminin - reprezintă una din cauzele dezastrului apocaliptic actual. în loc să ne tratăm corpul cu respect (inclusiv corpul planetei noastre), noi îl tratăm ca pe un gunoi, încercând să îl supunem prin voința noastră. Dată fiind prăpastia deasupra căreia am ajuns să atârnăm (indiferent dacă ne gândim la topirea ghețarilor sau la rata alarmantă a obezității la copii), putem spune cu toata siguranța că nu ne aflăm pe calea cea bună. Ei bine, liniile directoare alimentare ne oferă o altă cale.