Folosim cookie-uri pentru îmbunătățirea experienței pe acest website. Prin continuarea navigării pe www.librariespirituala.ro confirmați acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie.
Mai multe detalii: Politica de confidențialitate și Termene și condiții
Pentru comenzi mai mari de 200 lei, transportul prin Poșta Română este GRATUIT!
Comenzi telefonice de luni până vineri între orele 9-17 la nr. 0357.428.176 sau 0741.602.356

Dezvoltare Personală - Supă de pui pentru suflet: Gândeşte pozitiv

-10% Reducere de pret Supă de pui pentru suflet: Gândeşte pozitiv

Detalii din cartea „Supă de pui pentru suflet: Gândește pozitiv

Ai nevoie de un imbold? După cum spunea Norman Vincent Peale: „Schimbă-ți gândurile și îți vei schimba astfel întregul univers personal.”

Poveștile din această carte te pot ajuta enorm în această direcție.

– Deborah Neville

Supă de pui pentru suflet: Gândește pozitiv

Cuprinsul cărții „Supă de pui pentru suflet: Gândește pozitiv

  • Cuvânt înainte Deborah Norville ... xi

~ Cuvinte care mi-au schimbat viața ~

  1. Ziua în care l-am cunoscut pe Norman Vincent Peale, James Scott Bell ... 1
  2. Dansând în ploaie, Jeannie Lancaster ... 6
  3. Fă din fiecare zi o capodoperă, Dallas Woodburn ... 9
  4. Cuvinte pline de înțelepciune, Kay Conner Pliszka ... 13
  5. Doi străini, Maggie Koller ... 14
  6. Ascultă-ți mama, Debbie Acklin ... 19
  7. Fă-o pur și simplu, Saralee Perel ... 24
  8. Descoperirea adevăratului meu sine, Melanie Adams Hardy ... 29
  9. Licență pentru zâmbet, Julie A. Havener ... 35
  10. Vestea cea proastă, Lois Wilmoth-Bennett ... 38

~ Probleme de sănătate ~

  1. Sunt pozitiv… Sincer, Shawn Decker ... 45
  2. Limonada omului de fier, Ruth Heidrich, Ph. D. ... 50
  3. Dumnezeu mi-a făcut cu ochiul, Kathleen M. Muldoon ... 55
  4. Vindecarea de paralizie, Saralee Perel ... 59
  5. Am căzut, dar m-am ridicat și am mers mai departe, Sage de Beixedon Breslin, Ph. D ... 65
  6. Încă o dată, Beth Morrissey ... 69
  7. Mergi înainte, Joyce E. Sudbeckem ... 72
  8. Credință de împărtășit, Jean Kinsey ... 77
  9. Sunt femeie, Sage de Beixedon Breslin, Ph. D ... 82
  10. Menirea mea, Jean Kinsey ... 87

~ Fiecare zi este specială ~

  1. Fiecare zi este o zi de vineri, Elaine L. Bridge ... 95
  2. Darul cancerului la creier, Tom Schumm ... 98
  3. Unsprezece minute, Heather Gallegos ... 103
  4. Poți găsi fericirea în lucrurile mărunte, Diane Stark ... 114
  5. În plină floare, Annie Mannix ... 118
  6. O lecție la timp, Lindsay A. Nielsen ... 123
  7. Integrarea în momentul prezent, Tsgoyna Tanzman ... 129
  8. Lucrurile din categoria „Cui îi pasă?”, Saralee Perel ... 134
  9. Bucuriile copilăriei, Jean Ferratier ... 137
  10. Oamenii mai întâi de toate, Jennifer Oliver ... 142

~ Modele de urmat ~

  1. Regina spațiilor de parcare, Deborah Zigenis-Lowery ... 147
  2. O Sărbătoare adevărată a Recunoștinței, Alyssa Simon ... 151
  3. O credință de neclintit, Jodi L. Severson ... 156
  4. Puterea iluziei, Donna Milligan Meadows ... 160
  5. Animatoarea, Lydia A. Calder ... 163
  6. Aruncă cheia, Deborah Shouse ... 167
  7. Mic dejun cu un prieten, Erin Fuentes ... 170
  8. Mi-a schimbat atitudinea, Kris Flaa ... 173
  9. Vă mulțumesc, domnule polițist, Jennie Ivey ... 178
  10. O stea strălucitoare în mijlocul întunericului, Debbie Roloson ... 181

~ Numără-ți binecuvântările ~

  1. Numărarea binecuvântărilor, Jane McBride Choate ... 187
  2. A îmbătrâni cu grație, Barbara Blossom Ashmun ... 192
  3. Anulează petrecerea în care îți plângi singur de milă, Patricia Lorenz ... 197
  4. Monede strălucitoare, Garrett Bauman ... 201
  5. Pana de curent, Shinan Barclay ... 206
  6. O sută de binecuvântări, Miriam Hill ... 211
  7. Viața nu este o urgență, Debbi Stumpf ... 215
  8. Steaua morții, Paul H. Karrer ... 219
  9. De la neplăcere la binecuvântare, Terry Elders ... 224
  10. Viața trăită în căsuța de vis a lui Barbie, Annmarie B. Tait ... 228
  11. Presată, stresată și binecuvântată, Linda L. Leary ... 232

~ Depășirea adversității ~

  1. De la teamă la bucurie, Brenda Dillon Carr ... 239
  2. Mergem mai departe, Jo Weinert ... 244
  3. Călătorie în jurul lumii cu boala lui Asperger, Roy A. Barnes ... 249
  4. O privire de ansamblu asupra vieții, Spring Stafford ... 254
  5. O pot scoate la capăt, Theresa Sanders ... 258
  6. Există întotdeauna o excepție… De regulă, eu sunt aceea, Grace Gonzalez ... 263
  7. Incertitudinea pozitivă, Jennifer Berger ... 267
  8. Nu se plânge, Donna F. Savage ... 272
  9. Dincolo de diagnostic, Deborah Shouse ... 275
  10. Medalia pentru curaj, Jessie Miyeko Santala ... 278

~ Ajustări ale atitudinii ~

  1. Cuvinte în dar, Janet K. Brennan ... 285
  2. Alegerea, Cindy Gore ... 289
  3. Când ai probleme cu sănătatea, vopsește-ți unghiile, Shawn Marie Mann ... 293
  4. Buruienile, Kathi Lessner Schafer ... 296
  5. Magia, Saralee Perel ... 297
  6. Un pas pozitiv, Beth M. Wood ... 300
  7. A vedea binele, Erika Hoffman ... 304
  8. Pași către supraviețuire, Emily Parke Chase.. ... 309
  9. Mergi mai departe, Shawnelle Eliasen ... 313
  10. Pe jumătate plin, Linda Newton ... 318
  11. Picături de inspirație, Gerald L. Dlubala ... 322

~ Orice nor are o margine argintie ~

  1. Înseninarea subită, Carol A. Grund ... 327
  2. Un rănit în vacanță, Lee Hammerschmidt ... 331
  3. Totul s-a terminat cu bine, Mei Emerald Gaffey-Hernandez ... 334
  4. Scrierea unei povești noi, Tulika Singh ... 338
  5. Tatăl disponibilizat, Matt Chandler ... 342
  6. Totul se întâmplă pentru un motiv bine determinat, Linda Saslow ... 346
  7. O răsplată neașteptată, Melinda McDonald ... 350
  8. Apel la trezire, Debbie Dufresne ... 355
  9. Lecții italiene, Sheila Sowder ... 361
  10. După colț, Karen Majoris-Garrison ... 366
  11. Dacă aș avea ceva mai mult timp, Jennifer Flaten ... 371

~ Mergi înainte ~

  1. Mă simt ca naiba astăzi, Kathleen Shoop ... 377
  2. Motto-ul familiei noastre, Toni L. Martin ... 382
  3. Savoarea dulceții vieții, Janet Perez Eckles ... 387
  4. Găsirea religiei mele, Betsy S. Franz ... 391
  5. Puterea lui Mark, Phil Bauer ... 394
  6. Noul apartament, Jennifer Quasha ... 398
  7. Miracolul, Lynn Sunday ... 403
  8. Sunt norocos că mai trăiesc, Thomas Schonhardt ... 408
  9. Frumusețea căderii, Shannon Kaiser ... 412

~ Recunoștința ~

  1. Jurnalul Recunoștinței, Nancy Baker ... 419
  2. Un dar neașteptat, Susie Bee ... 423
  3. Prinderea furnicilor, Rachel Spencer ... 427
  4. Pete de magie, Nikki Deckon ... 430
  5. Culoarea recunoștinței, Barbara McKinney ... 433
  6. Bucurie simplă, Victoria Koch ... 438
  7. O atitudine de primă clasă, Mandie Maass ... 442
  8. Adoptarea unei perspective pozitive, Sandi Brown ... 446
  9. Așteptând cu un zâmbet pe față, Leah M. Cano ... 450
  • Fă cunoștință cu cei care au contribuit la această carte ... 454
  • Fă cunoștință cu autorii ... 473
  • Despre Deborah Norville ... 475
  • Mulțumiri ... 476
  • Îmbunătățește-ți zilnic viața ... 477

Fragmente din cartea „Supă de pui pentru suflet: Gândește pozitiv

Am căzut, dar m-am ridicat
și am mers mai departe

Spiritul uman este mai puternic decât
orice i se poate întâmpla.

– C.C. Scott

Era aproape primăvară, în cel de-al doilea an de masterat, când am descoperit adevăratul aluat din care eram făcută. Mă pregăteam de două săptămâni pentru dizertația finală, așezată în fața calculatorului și neluându-mi decât foarte puține pauze. În timp ce eram aproape gata cu prima redactare a tezei, mi-am dat seama că trebuie să mai fac niște cercetări. Obosită și flămândă, dar dorindu-mi să termin, m-am dus la bibliotecă. Odată ajunsă aici, mi-am așezat rucsacul cu documente pe un scaun confortabil și m-am dus glonț la rafturi cu o geantă mare din piele. Mi-am umplut geanta cu cărți și am pus-o pe umăr, ocazie cu care am simțit o senzație ciudată care mi-a străbătut șira spinării, până în creștetul capului. Am alungat-o și m-am întors la masa mea, unde am început să citesc.

Câteva ore mai târziu, m-am ridicat de pe scaun cu intenția să plec, dar am simțit din nou aceeași senzație. Am ignorat-o și de această dată și am pornit către casă. Seara am simțit că mi se face greață, așa că m-am dus la culcare.

Când m-am trezit a doua zi dimineață, mă simțeam chiar mai rău decât cu o zi înainte. Am reușit să lucrez, dar pe la prânz am fost nevoită să mă duc la infirmeria universității. M-a luat în primire un student la medicină, care a rămas impresionat de faptul că reușeam să îmi prind cu mâinile degetele de la picioare (la urma urmelor, eram instructoare de aerobică), dar nu a acordat prea mare atenție durerilor mele de spate și simptomelor asemănătoare gripei. După ce m-a consultat, mi-a dat o sticluță de 800 mg de Motrin și mi-a urat sănătate.

Seara, am găzduit o petrecere pentru colegi care fusese programată de săptămâni. După ce oaspeții au plecat, m-am simțit foarte rău. Am sunat la un serviciu medical și mi-am exprimat îngrijorarea din cauza durerilor de spate din ce în ce mai mari și stării de rău generalizate. Mi s-a spus să stau întinsă pe spate pe o suprafață dură și să sper că durerile îmi vor trece de la sine. Din păcate, odată ce m-am întins la sol, durerile nu numai că s-au amplificat, dar nici măcar nu am mai reușit să mă ridic. Soțul meu a fost nevoit să mă ducă în pat, unde mi-a dat să beau din sticluța cu Motrin, după care a stins lumina.

Când m-am trezit a doua zi dimineața, soarele pătrundea în cameră pe fereastră, iar păsărelele ciripeau. Am încercat să mă ridic din pat, dar nu s-a întâmplat nimic. A durat câteva secunde până mi-am dat seama că nu mai simțeam nicio durere, dar asta numai pentru că nu mai simțeam absolut nimic. Văzând că nu mă mai pot mișca deloc, am intrat în panică și l-am trezit pe soțul meu. Acesta a chemat imediat o ambulanță, care a sosit la scurt timp. Medicii m-au pus pe o targă pentru a mă duce la spital. Când m-au pus pe targă, deși au procedat cu multă delicatețe, am auzit un țipăt foarte ascuțit. Şocată, mi-am dat seama că provenea din propria mea gură. Când medicii mi-au prins și a doua curea ca să mă lege de targă, am leșinat.

În timpul călătoriei până la spital mi-am revenit de câteva ori în simțiri, dar numai atât timp cât să-mi dau seama că nu era momentul cel mai potrivit pentru a-mi recăpăta conștiența. Când mi-am revenit complet, eram întinsă pe un pat de spital. Neștiind ce să cred, am sunat după infirmieră, iar aceasta mi-a spus că aveam trei discuri herniate în zona lombară care apăsau asupra măduvei spinării. Aceasta era tăiată, fapt care îmi cauzase paralizia, iar medicii tocmai îmi evaluau opțiunile.

Am rămas așadar în pat, așteptând ca medicii să decidă ce era de făcut în cazul meu. După trei zile, șeful departamentului de ortopedie m-a informat că după părerea lui profesionistă nu voi mai putea merge niciodată fără o operație chirurgicală. Aveam 22 de ani, eram studentă absolventă și sportivă, așa că îți poți imagina ce am simțit când am auzit acest lucru. Am fost întotdeauna o persoană activă, ba chiar de acțiune (cel mai mult îmi plăcea să învăț din experiență directă). De aceea, nu-mi puteam imagina viața trăită într-un scaun cu rotile. Soțul meu era plecat la serviciu, familia mea se afla la o distanță de 4.000 de kilometri, iar buna mea prietenă Jen nu prea știa ce să-mi spună pentru a mă mângâia. După ce medicul a plecat, am început să plâng, iar Jen mi-a vorbit cu multă blândețe, până când am adormit, după care a dat mai multe telefoane, fără știrea mea.

Mai întâi de toate, l-a sunat pe directorul de departament, care și-a sunat la rândul lui soția, care se întâmpla să fie directoarea departamentului de medicină sportivă. Aceasta și-a sunat echipa de medici, care și-a propus să îmi asigure o îngrijire medicală integrativă 24 de ore din 24, până când voi putea merge din nou. Jen l-a contactat apoi pe soțul meu, care a luat legătura cu familia mea (dintre membrii căreia trei erau medici). Aceasta a sunat imediat la spital și a cerut să fiu tratată imediat de noua echipă de medici (specialiștii în medicină integrativă).

O zi mai târziu, am fost mutată într-un tanc de apă Hubbard special conceput pentru persoane ca mine și am început să fac exerciții de hidroterapie (de trei ori pe zi). Medicii mi-au pus un corset din oase de balenă și tije de oțel menit să îmi țină coloana vertebrală dreaptă indiferent dacă stăteam culcată sau în picioare. După exerciții făceam masaj terapeutic, iar apoi fizioterapie. Chiar și dieteticiana spitalului s-a implicat în terapia mea, recomandându-mi o dietă special concepută pentru a-mi facilita vindecarea și pentru a-mi ajuta corpul să funcționeze mai bine. Jen a rămas tot timpul alături de mine, zâmbind ori de câte ori pe ușa salonului intra un nou membru al echipei medicale.

Prima dată când medicii m-au ridicat în picioare am avut dureri mari. La fel a doua și a treia oară, dar în cele din urmă forța de compresie asupra vertebrelor mele s-a redus, iar eu mi-am recăpătat senzațiile la nivelul picioarelor, astfel încât am putut merge din nou, cu ajutorul unui baston. Când am fost externată din spital, mersul meu era atât de caraghios, încât cei care m-au văzut au crezut probabil că eram bolnavă de paralizie cerebrală. Cu ajutorul primit de la numeroșii mei prieteni, am reușit să mă forțez să înot trei kilometri pe zi în bazinul campusului, m-am dus de cinci ori pe săptămână la fizioterapie și am reușit să îmi determin corpul să facă ce nu aș fi crezut niciodată că va mai fi în stare. Strict focalizată asupra recuperării mele, după numai șase luni am intrat în sala de aerobică, cu fizioterapeutul meu lângă mine. Studenții au aplaudat, iar instructoarea mea a izbucnit în lacrimi.

La ora actuală, 20 de ani mai târziu, sunt mama a cinci copii și am participat la Maratonul La Jolla (organizat pe o distanță de jumătate din cea a unui maraton obișnuit). Cei care au alergat alături de mine nu vor uita probabil niciodată chiotele pe care le-am scos când am urcat pe fiecare colină, la care s-au alăturat încurajările celor aflați pe margine.

Nu poți ști niciodată de ce ești în stare până când nu treci prin toate experiențele posibile.

~ Sage de Beixedon Breslin, Ph.D.

Încă o dată

Fermitatea stă în suflet și în spirit, nu în mușchi.

~ Alex Karras

Bine, Beth, încă o dată și gata, o singură dată. Am pufnit și am mai făcut un exercițiu de abdomen, cu fața roșie și complet epuizată, după care m-am prăbușit pe saltea și am privit tavanul. Fizioterapeuta mea s-a aplecat către mine, zâmbindu-mi, și mi-a întins mâna ca să batem palma.

– Nu pot, i-am spus. Acordă-mi cinci minute.

În timp ce priveam tavanul sălii de fizioterapie, m-am întrebat cum am ajuns aici. Să nu pot face decât cinci abdomene!? Şi asta în condițiile în care trebuia să mă opresc din când în când pentru a mă odihni? Ce s-a întâmplat cu fata care putea înota cinci kilometri fără oprire? Dar cu femeia care făcea yoga de mai multe ori pe săptămână? Sau cu doamna plină de viață care mergea pe jos o oră până la serviciu, pentru simplul motiv că soarele strălucea pe cer?

– Nu mai există, mi-a răspuns terapeuta cu blândețe (îi puteam citi simpatia pe față). Indiferent cine ai fost înainte, acea persoană nu mai există. Trebuie să te concentrezi pe cea care ești acum.

Mi-au dat lacrimile, așa că mi-am închis ochii. Am inspirat profund, iar mirosul de transpirație stătută și de antiseptic mi-a umplut nările. Am expirat lent, diafragma mea protestând împotriva acestui exces.

Nu îmi doream să fiu cea care eram acum. Nu îmi doream să sufăr de myasthenia gravis (MG), o formă rară de distrofie musculară care generează o mare slăbiciune. În cazul meu, boala a început prin lenevirea pleoapelor, urmată de o slăbiciune la nivelul brațelor, până când nu am mai reușit nici măcar să îmi spăl singură părul, iar în cele din urmă mi-a atacat picioarele, astfel încât urcatul câtorva trepte a devenit o problemă pentru mine. Activitatea fizică din pură plăcere a rămas o simplă amintire, iar puținele mișcări pe care mai reușeam să le fac într-o zi obișnuită au devenit maniera mea de a practica „fitness-ul”.

Oftând, m-am rostogolit pe o parte, m-am împins într-un braț și în cele din urmă am reușit să mă ridic în fund. În sfârșit, mi-am ridicat mâna și am bătut palma cu antrenoarea. Aceasta mi-a zâmbit din nou, mulțumită că cel puțin încercam să-mi mențin cât de cât moralul ridicat.

– Ştiu că sună jalnic, i-am spus, dar nu îmi doresc să fiu cea care sunt acum.

Era prima oară când recunoșteam acest lucru de la diagnosticul meu.

– Ştiu, mi-a răspuns ea. Dacă te ajută cu ceva, amintește‑ți că fitness-ul nu este o competiție. De acum înainte va trebui să te compari numai cu tine însăți. Dacă astăzi ai făcut cinci abdomene, mâine ar trebui să încerci să faci șase. Dacă astăzi ai mers timp de zece minute, mâine ar trebui să încerci să mergi unsprezece.

Am dat din cap, știind că are perfectă dreptate, dar în interiorul meu se afla un copil mic care își dorea să își pună mâinile peste urechi și să strige: „Nu te aud! Nu te aud!”

Ne-am continuat apoi ședința de fizioterapie, iar în lunile care au urmat am ținut cont de sfatul ei, îndeosebi după ce mi-a fost extras chirurgical timusul, care era mult mărit, în încercarea de a-mi reduce simptomele bolii. După operație, mi-am repetat mantra: „Încă o dată; încă o dată” în timp ce mă luptam să mai fac un pas înainte, să mai duc o dată mâna la gură ca să mă hrănesc, să îmi tai singură mâncarea sau să mai urc o treaptă. Operația nu a dat rezultatele scontate de medici, așa că am continuat să îmi repet „Încă o dată; încă o dată”, în timp ce învățam să merg cu cârjele, iar apoi cu bastonul. Întreaga mea ființă respingea faptul că nu puteam să fac mai mult de câțiva pași într-o zi frumoasă de vară fără a transpira ca după un jogging de lungă durată. Totuși, de fiecare dată când doream să mă opresc, îmi promiteam că voi mai face o singură mișcare și gata, așa că în cele din urmă sfârșeam prin a face mult mai multe înainte de a mă opri definitiv.

La ora actuală am reușit să mă adaptez la această viață trăită cu încetinitorul, dar încă mai sunt zile în care nu-mi vine să cred cât de puține lucruri pot face. Deși mi-am promis să nu mai fac acest lucru, când și când nu pot să nu mă compar cu persoanele care dansează, aleargă, înoată sau nu fac altceva decât să ducă un bebeluș în brațe. În astfel de momente, aud în minte vocea primei mele fizioterapeute, care îmi spune că fitness-ul nu este o competiție și că nu trebuie să mă mai compar cu altcineva decât cu mine însămi. Cert este că mai pot merge, ba chiar dansa puțin. Pot înota în felul meu propriu și chiar pot ține un bebeluș în brațe o perioadă foarte scurtă de timp. Poate că nu sunt la fel de sănătoasă și într-o formă fizică la fel de bună ca alții, dar cel puțin sunt ferm hotărâtă să devin atât de sănătoasă cât îmi stă în putință și să încerc „încă o dată”, indiferent ce îmi propun să fac.

Încă o dată. Nu pare mult, dar pentru mine nu există nimic mai important.

~ Beth Morrissey

 

Mergi înainte

Singura dizabilitate în viață este
atitudinea inadecvată.

~ Scott Hamilton

I-am adresat doctorului întrebarea obișnuită:

– Care este prognoza, doctore?

– Va trebui să îți amputăm piciorul, sub genunchi, mi-a răspuns el.

Am simțit că îmi vine să vărs. Credeam că o să leșin. Dacă ar fi să îmi privesc viața retrospectiv, nu cred că am mai trăit vreodată un alt șoc atât de mare.

Încercând să mă adun, i-am pus doctorului alte întrebări. În cele din urmă, m-am convins că procedura era într-adevăr necesară. Deși amputația este considerată o operație care se face numai cu acordul pacientului, în cazul meu problema nu era „dacă” trebuia făcută, ci „când”. Aveam 28 de ani, dar nu mai aveam nicio altă opțiune.

Doctorul mi-a explicat că cu cât așteptam mai mult, cu atât mai tare se întindea cangrena. Locul amputării depindea de linia de demarcație a acesteia (o linie roșie care se formează între țesutul sănătos și cel cangrenat). Eram familiarizată cu cangrena, căci îmi pierdusem deja două degete de la picioare din cauza ei. Prin urmare, șansele de a avea după operație un picior cât de cât folosibil erau mai mari dacă îl lăsam pe medic să decidă momentul operației.

În drum spre casă, m-am gândit printre lacrimi la toate efectele pe care le va avea amputarea asupra vieții mele. Viitorul meu părea sumbru. Pe scurt, eram îngrozită.

În ultimii patru ani suferisem destul. Operația de grefă osoasă s-a soldat cu complicații, urmate de o infecție care s-a întins și mi-a distrus practic piciorul. Au fost patru ani de coșmar, dar nu aș fi crezut niciodată că vor conduce la așa ceva. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să port o proteză. Pe de altă parte, din spusele doctorului, nu se mai putea face nimic altceva, căci leziunile produse erau deja prea mari.

Medicul mi-a spus clar că aveam nevoie de o operație chirurgicală și că trebuia să o fac cât mai curând. Mă temeam să îi dau vestea soțului meu. Situația noastră financiară era la pământ din cauza nenumăratelor operații, internări în spital și tratamente de care am avut parte în acești patru ani. În acea vreme nu aveam asigurare medicală și încă mai aveam facturi vechi pe care le plăteam eșalonat. Soțul meu muncea din greu, iar acum urmau alte cheltuieli. Mă simțeam o povară.

După acea zi fatidică, lucrurile s-au derulat rapid. Doctorul mi-a amputat piciorul drept, la 15 centimetri sub genunchi. Ciotul care mi-a rămas s-a vindecat frumos după dispariția infecției. Piciorul mi-a redevenit astfel funcțional după ce țesuturile cangrenate au dispărut.

În acea vreme, perioada obișnuită de așteptare pentru adaptarea unei proteze era de opt săptămâni. Eu am fost gata în șase, căci eram tânără și sănătoasă (singurele probleme de sănătate pe care le-am avut au fost cele cu piciorul). După internarea de cinci zile în spital m-am întors acasă în cârje, dar eram fericită că s-a terminat totul. Durerile post-operatorii nu se comparau nici pe departe cu cele de dinainte, pe care fusesem nevoită să le suport zilnic. În plus, știam că de data aceasta vor trece rapid, fapt care mă umplea de speranță.

Soțul meu lucra la un parc de deșeuri auto, așa că a reușit să cumpere pe nimic un autoturism ars, pe care l-a restaurat complet în timpul celor șase săptămâni în care m-am recuperat. În final l-a vândut, iar cu banii primiți am putut acoperi factura medicală, plus proteza. Pentru noi a fost un mic miracol.

Am rămas până astăzi cu convingerea că acea sumă de bani care ne-a picat practic din cer și care a acoperit exact costul operației medicale și proteza mea a fost un act de „intervenție divină”. Cum altfel s-ar fi potrivit sumele până la ultima centimă? Să fi fost o simplă coincidență? Nu cred.

Restul poveștii a devenit istorie. La ora actuală au trecut 46 de ani de când trăiesc cu piciorul amputat și pot să afirm că nu acesta a fost lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat în viață. Am 74 de ani, dar merg încă foarte bine. Altminteri, nu am alte probleme de sănătate, cel puțin nu mai mari decât cele de care se plâng cei de vârsta mea. De fapt, aș zice chiar că am mai puține probleme, căci am fost dintotdeauna o persoană foarte activă.

Dacă ar fi să calculez procentual cât din corpul meu lipsește în urma operației de amputare, aș zice că este vorba de 10-15%. Una peste alta, nu înseamnă prea mult. De altfel, partea care mi-a fost amputată era bolnavă, desfigurată și dureroasă, punându-mi în pericol sănătatea restului corpului și poate chiar viața. Faptul că a putut fi înlăturată a fost un miracol. Ce altceva aș fi putut cere de la viață?

Recunosc că au existat momente când nu m-am împăcat foarte bine cu proteza mea și când m-am simțit frustrată și iritată, dar pe ansamblu astfel de momente au fost rare și au trecut de mult. Tehnologia protezelor moderne este într-adevăr uimitoare. Cei mai mulți dintre oameni nici nu-și dau seama că port un membru artificial (sinceră să fiu, nici măcar eu nu-mi aduc aminte, decât atunci când trebuie să îl scot).

Secretul reușitei constă în a te adapta la schimbare și în a cultiva o atitudine pozitivă.

Dacă te mulțumești să stai inert și să privești cum viața se scurge pe lângă tine, nu vei ajunge niciodată acolo unde îți dorești. Pe de altă parte, dacă îți dorești să fi activ și să îți modelezi viața așa cum dorești, poți face cu siguranță acest lucru. Partea cea mai frumoasă atunci când ești activ este că uiți de handicapul tău. Cel puțin asta s-a întâmplat în cazul meu.

Mulți oameni m-au complimentat de-a lungul vieții pentru „atitudinea mea minunată”. Înclin să cred că pierderea unei părți corporale are un impact emoțional mai profund asupra ta decât o boală internă. Poate pentru că efectul vizual este atât de puternic.

În aceste condiții, de ce nu aș avea o atitudine pozitivă? La urma urmelor, am două mâini, două picioare și un corp sănătos, care îmi permit să trăiesc așa cum doresc în fiecare zi.

Am convingerea fermă că Dumnezeu m-a purtat în brațele lui începând din acea zi în care medicul și-a pronunțat „sentința” și în care viața a părut să se sfârșească pentru mine. În realitate, această angoasă a fost provocată doar de teama de necunoscut.

M-am înșelat însă. Există încă foarte multe lucruri pe care le pot face, și pe care chiar le-am făcut.

De pildă, faptul că am crescut trei câini de talie mare, fiecare de 30-35 de kilograme, a fost o provocare pentru mine, dar în final am reușit.

Deși nu mai înot la fel de bine ca înainte de amputare (căci mi-am pierdut una din „aripioare”), am rămas totuși o înotătoare foarte bună.

Nu mi-am pierdut nici capacitatea de a dansa. Ce-i drept, nu sunt întotdeauna foarte grațioasă, mai ales atunci când dansez valsuri sau tangouri, dar nu am nicio problemă cu polca, cha-cha sau alte dansuri rapide cu pași scurți.

De-a lungul anilor am jucat volei (nu profesionist, desigur) în două perioade din viața mea și am fost grozavă lângă fileu.

Casa mea a fost întotdeauna curată și perfect întreținută, deși am avut copii. Gătesc inclusiv la ora actuală trei mese sănătoase și savuroase pe zi, iar de sărbători organizez adevărate festinuri. Pe scurt, am trăit o viață activă și mă simt profund recunoscătoare pentru toate realizările mele, care nu au fost puține.

Nu m-am considerat niciodată „handicapată”, „oloagă” sau chiar o persoană „cu dificultăți fizice”, după cum se spune mai nou. Mă consider mai degrabă o persoană „cu o capacitate fizică ușor limitată”, dar ce om nu se încadrează în această categorie?

Nu am povestit toate acestea cu intenția de a mă lăuda, ci doar pentru a demonstra câte lucruri devin posibile atunci când ai o atitudine pozitivă.

Consider că am dus o viață cu adevărat binecuvântată, de-a lungul căreia am ajuns la toate destinațiile pe care mi le-am propus. A fost o călătorie de lungă durată, pe care nu aș fi putut-o face niciodată fără credința mea în Dumnezeu și în mine însămi și fără tehnologia protezelor moderne.

Viața este frumoasă.

~ Joyce E. Sudbeck

Pag. 65 – 76

Caracteristicile cărții „Supă de pui pentru suflet: Gândește pozitiv

  • Numărul de pagini: 502
  • Formatul în cm. (l x L): 13 x 20
  • I.S.B.N.: 978-606-8420-14-1
  • Traducerea din limba engleză: Cristian HANU
  • Titlul original: Chicken Soup for the Soul: Think Positive: 101 Inspirational Stories about Counting Your Blessings and Having a Positive Attitude
  • Link: www.chickensoup.com

A apărut în: 2013-05

Spune-ți opinia

Notă: Codul HTML este citit ca și text!
    Rău           Bun

  • 50,00 LEI
  • 45,00 LEI

Etichete: Dezvoltare, Personală, Dezvoltare Personală, Supă, pui, pentru, suflet:, Gândeşte, pozitiv, Supă de pui pentru suflet: Gândeşte pozitiv