Pentru comenzi mai mari de 200 lei, transportul prin Poșta Română este GRATUIT!
Comenzi telefonice de luni până vineri între orele 9-17 la nr. 0357.428.176 sau 0741.602.356

Dezvoltare Personală - Predica de pe Munte - Cheia succesului în viață

-8% Reducere de pret Predica de pe Munte - Cheia succesului în viață

Un manual clasic pentru o viață armonioasă

Unul dintre cei mai mari învățători din secolul XX, Emmet Fox, ne prezintă diferite strategii pentru a atrage sănătatea, fericirea și prosperitatea în viața noastră. Acest text spiritual clasic ne învață cum să ne transformăm atitudinea negativă în convingeri pozitive care afirmă viața, cum să înțelegem natura înțelepciunii divine, cum să ne racordăm la puterea lui Dumnezeu prin intermediul rugăciunii și cum să ne cerem dreptul divin la abundența întregii vieți.

Emmet Fox (1886-1951) a fost unul din cei mai influenți lideri spirituali din secolul XX și un pionier al mișcării Noua Gândire. Mesajul său îndrăzneț și dinamic afirmă că gândurile ne modelează realitatea. El a schimbat viața a milioane de oameni din întreaga lume, influențând mulți autori spirituali importanți, precum Wayne Dyer, Esther Hicks și Louise Hay, care s-au racordat la puterea gândirii pozitive. Alte două lucrări fundamentale ale lui Fox sunt Puterea printr-o gândire constructivă și Transformă-ți viața.

Lucrare a liderului spiritual care a revelat umanității adevărata putere a gândirii pozitive

Prețuit de generații întregi de căutători spirituali, acest text spiritual clasic ne învață cum să ne dezvoltăm o personalitate complet integrată și plenar exprimată. El include liniile directoare esențiale pentru a trăi o viață în abundență. Fox ne împărtășește cheile prin care ne putem modela viața așa cum dorim.

„Emmet Fox a fost unul din cei mai mari învățători metafizici ai lumii. Lucrările sale au jucat un rol important în trezirea înțelegerii spirituale a milioane de oameni, inclusiv a mea”. - Marianne Williamson

„Este un manual practic de dezvoltare spirituală… [Fox] le prezintă cititorilor săi o perspectivă profundă asupra vieții și un set inedit de valori”. - Recenzie în New York Times

CUPRINS

  • Prefață ix
  • PREDICA DE PE MUNTE
  • CAPITOLUL 1
    Ce a predicat Iisus? 1
  • CAPITOLUL 2
    Fericirile 17
  • CAPITOLUL 3
    După cum gândește omul 47
  • CAPITOLUL 4
    Nu opune rezistență răului 65
  • CAPITOLUL 5
    Comoara din rai 87
  • CAPITOLUL 6
    Cu măsura cu care măsurați 109
  • CAPITOLUL 7
  • După roadele lor îi veți cunoaște 119
  • TATĂL NOSTRU 143
  • O INTERPRETARE
  • Tatăl Nostru 147
  • Tatăl nostru 151
  • Care ești în ceruri 155
  • Sfințească-se numele Tău 157
  • Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ 159
  • Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi 163
  • Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri 169
  • Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău 177
  • Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci 181

Prefață

Această carte reprezintă esența distilată a anilor în care am studiat Biblia și metafizica, precum și a numeroaselor conferințe și cursuri pe care le-am susținut. Mi-ar fi fost mai ușor dacă scriam o carte dublă ca volum, dar principalul meu scop este de a-i prezenta cititorului un manual practic de dezvoltare spirituală. Prin urmare, am condensat subiectul cât am putut de mult, căci, așa cum știe orice elev, exprimarea concisă este neprețuită atunci când dorești să înveți o materie.

Nu îți imagina însă că vei putea asimila tot ce conține acest manual doar într-una sau două lecturi. El trebuie recitit din nou și din nou, până când vei căpăta o perspectivă complet nouă asupra vieții și un set de valori diferit, așa cum îți sunt prezentate acestea în Predica de pe Munte. Abia atunci vei putea experimenta Noua Naștere.

Studiul Bibliei nu diferă prea mult de căutarea diamantelor în Africa de Sud. La început, oamenii au găsit câteva diamante în pământul galben și s-au bucurat de norocul lor, considerând că acesta nu poate merge mai departe.

Săpând mai adânc, ei au ajuns însă la pământul albastru, și spre uimirea lor, au găsit aici mai multe pietre prețioase într-o singură zi decât înainte într-un an. Ceea ce înainte părea bogăție a devenit acum insignifiant prin comparație cu noile comori. Într-o manieră similară, atunci când explorezi Adevărul Biblic, nu te considera satisfăcut cu pământul galben al câtorva descoperiri spirituale aleatorii, ci continuă să sapi pentru a ajunge la pământul albastru de dedesubt, infinit mai bogat. Pe de altă parte, Biblia diferă de o mină de diamante, căci sub pământul albastru există noi și noi straturi de sol, din ce în ce mai bogate, care nu așteaptă decât să fie înțelese de omul intuitiv spiritual, și așa mai departe, la nesfârșit.

Atunci când citești Biblia, afirmă în permanență că Înțelepciunea Divină te iluminează. Aceasta este cea mai bună modalitate de a primi o inspirație directă de sus.

Și o ultimă precizare: am respectat obiceiul autorilor moderni de cărți metafizice de a scrie cu inițiale mari anumite cuvinte care se referă la aspecte sau atribute ale lui Dumnezeu.

 

Capitolul 1

Ce a predicat Iisus?

Iisus Hristos este cu siguranță cel mai important personaj din istoria umanității. Indiferent ce crezi despre el, va trebui să fii de acord cu această afirmație. Ea rămâne adevărată indiferent dacă îl consideri Dumnezeu sau un simplu om, iar în măsura în care îl consideri un om, dacă îl consideri cel mai mare Profet sau Învățător al lumii ori un fanatic bine intenționat care a sfârșit în suferință după o carieră scurtă și furtunoasă, care a eșuat. Indiferent cum îl privești, cert este că viața și moartea lui Iisus, inclusiv învățăturile care îi sunt atribuite, au influențat cursul istoriei umane într-o măsură mai mare decât cele ale oricăror altor oameni, cum ar fi Alexandru cel Mare, Cezar, Carol cel Mare, Napoleon sau Washington. Doctrinele sale (sau cel puțin cele care îi sunt atribuite) continuă să influențeze viețile oamenilor de astăzi, nenumărate cărți referitoare la el sunt scrise și citite, la fel ca și nenumărate discursuri (le poți spune predici) în privința lui – într-o măsură mai mare decât în privința tuturor celorlalte personaje istorice luate la un loc.

Simplul fapt că a reprezentat o inspirație religioasă pentru întreaga rasă europeană de-a lungul a două milenii, în timpul cărora această rasă a dominat și a modelat cultural, social și politic destinele întregii lumi, într-o perioadă în care a fost descoperită și ocupată întreaga suprafață a pământului, arată clar că avem de-a face cu cel mai important personaj din istoria umanității.

În aceste condiții, nimic nu poate fi mai important decât să ne întrebăm ce a propovăduit de fapt Iisus.

Ce i-a învățat el pe oameni? Ce și-a dorit el să ne convingă să credem și să facem? Ce obiective și-a propus el cu adevărat? Cât de mult a reușit în îndeplinirea acestor obiective, prin viața și prin moartea lui? Cât de bine i-a exprimat și i-a reprezentat ideile religia sau mișcarea numită creștinism de-a lungul ultimelor 19 secole? Cât de bine prezintă acest mesaj creștinismul modern? Dacă s-ar întoarce pe pământ în momentul de față, ce ar avea el de spus despre națiunile creștine în general, și despre bisericile creștine în particular – despre anglicani, baptiști, catolici, ortodocșii greci, metodiști, presbiterieni, quakers, salvaționiști, adventiștii de ziua a șaptea și unitarieni, ca să îi cităm în ordine alfabetică? Ce a predicat de fapt Iisus?

Aceasta este întrebarea la care mi-am propus să răspund în această carte. Dorința mea este să demonstrez că mesajul pe care l-a adus Iisus are o valoare unică, întrucât reprezintă chiar Adevărul și singura descriere perfectă a Adevărului referitor la natura lui Dumnezeu, a omului, a vieții și a lumii, inclusiv a relațiilor care există între toate acestea. Mai mult decât atât, vom vedea că învățătura lui Iisus nu este o simplă relatare descriptivă a universului, de interes exclusiv academic, ci reprezintă o metodă practică de dezvoltare a sufletului și de modelare a destinului nostru, astfel încât să putem duce viața pe care ne-o dorim.

Iisus ne explică ce este natura lui Dumnezeu, dar și propria noastră natură; ne descrie semnificația vieții și a morții; ne arată de ce facem greșelile pe care le facem; de ce cedăm atât de ușor tentației; de ce ne îmbolnăvim; de ce suntem săraci; de ce îmbătrânim; și mai presus de toate, ne învață cum putem depăși toate aceste rele și cum ne putem impregna viața cu sănătate, fericire și prosperitate, răspândind aceste valori inclusiv în viața altora, dacă și le doresc la rândul lor.

Primul lucru pe care trebuie să îl înțelegem este un fapt de o importanță deosebită, întrucât presupune o distanțare de afirmațiile obișnuite ale ortodoxiei. Adevărul este că Iisus nu a predicat nici un fel de teologie. Învățăturile sale sunt pur spirituale sau metafizice. Din păcate, creștinismul istoric nu și-a pus decât întrebări teologice și doctrinale, care – în mod paradoxal – nu apar nicăieri în învățăturile evanghelice. Majoritatea celor cu inima sinceră vor rămâne uimiți să afle că toate doctrinele și teologiile bisericilor sunt simple invenții umane, născute din mentalitatea autorilor lor și inserate în Biblie. Din păcate, chiar așa stau lucrurile. În Biblie nu există nici o teologie doctrinară; pur și simplu nici una. Mulți oameni sinceri care au simțit nevoia unei explicații intelectuale asupra vieții și care au crezut că Biblia reprezintă o revelație oferită umanității de către Dumnezeu au tras concluzia naturală că aceasta nu poate exista fără o teologie inerentă în ea, după care, mai mult sau mai puțin subconștient, au creat ei înșiși această teologie. Din păcate, ei nu dețineau cheia spirituală sau metafizică a Bibliei – ceea ce am putea numi Baza Spirituală a acesteia. În consecință, ei au căutat o explicație pur intelectuală sau tridimensională asupra vieții, iar o astfel de explicație pur și simplu nu există.

Explicația reală a vieții omului rezidă în faptul că acesta este în esența lui o ființă spirituală și eternă, iar această lume, inclusiv această viață pe care o cunoaște dintr-o perspectivă intelectuală, nu reprezintă decât o secțiune transversală a adevărului plenar. Indiferent la ce se referă (de la o mașinărie la un cal), o secțiune transversală nu poate oferi decât o explicație parțială a ansamblului.

Pornind de la mica perspectivă pe care o aveau asupra universului și de la o imagine a acesteia luată cu ochii pe jumătate închiși, și interpretând-o dintr-o perspectivă exclusiv antropocentrică și geocentrică, oameni au creat un basm absurd și de-a dreptul oribil referitor la un Dumnezeu cu formă umană care își conduce universul la fel ca un prinț barbar și ignorant dintr-un mic regat din Orientul Mijlociu. Ei i-au atribuit acestei ființe divine tot felul de slăbiciuni umane, cum ar fi vanitatea, inconstanța și ura, după care au creat o legendă stupidă și lipsită de substanță referitoare la păcatul originar, la ispășirea prin sânge, la o pedeapsă infinită pentru niște greșeli finite, și în unele cazuri, chiar o doctrină oribilă referitoare la o tortură eternă sau la o fericire eternă predestinată. În realitate, în Biblie nu apare nici o astfel de teorie. Dacă și-ar fi dorit propovăduirea unei astfel de doctrine, autorii Biblie ar fi afirmat-o răspicat undeva, dar nu au făcut-o.

„Planul Mântuirii”, care apare atât de proeminent în predicile evanghelice și în cărțile religioase din ultima generație, nu este menționat nici în Biblie, nici în Coran. Nu a existat niciodată un astfel de aranjament în univers, iar Biblia nu îl afirmă în nici un caz. Inventatorii acestei doctrine nu au făcut altceva decât să ia câteva texte obscure din Geneză, câteva fraze disparate din scrisorile lui Pavel și unul sau două versete izolate din alte părți ale Scripturilor, punându-le împreună pentru a crea o învățătură pe care au atribuit-o apoi Bibliei. În realitate, Iisus nu a avut nimic de-a face cu această învățătură. L-am putea considera orice pe Iisus, numai un optimist de doi bani nu. Dimpotrivă, el ne avertizează adeseori că repetarea încăpățânată a păcatului poate atrage după sine o pedeapsă foarte severă și că cei care câștigă întreaga lume cu prețul integrității sufletului lor sunt niște smintiți. Iisus continuă însă afirmând că noi nu suntem pedepsiți decât pentru greșelile noastre (de fapt, chiar de către ele) și că orice om are un acces direct la Tatăl Ceresc cel atotputernic și preaplin de iubire, indiferent cât de adânc s-a scufundat în rău și în întinare, căci acest Dumnezeu îl va ierta – dacă va fi cazul – chiar și de 7 ori 70 de ori, dându-i tăria de a se regăsi pe sine.

În mod regretabil, învățătura lui Iisus a fost interpretată greșit și în alte privințe. Spre exemplu, ea nu oferă nici o garanție care să justifice ecleziasticismul, adică ierarhia de oficiali, sisteme sau ritualuri religioase. Iisus nu numai că nu a recunoscut așa ceva, ba chiar a avut o atitudine cât se poate de anti-ecleziastică. De-a lungul vieții sale publice, el s-a războit tot timpul cu ecleziaștii și cu ceilalți oficiali ai bisericii din propria sa țară. Dintr-un instinct de autoconservare, aceștia l-au obstrucționat cât au putut, după care l-au persecutat, simțind instinctiv că Adevărul propovăduit de el reprezenta începutul sfârșitului pentru ei. În cele din urmă au sfârșit prin a-l ucide. Iisus a ignorat complet pretențiile acestor reprezentanți ai bisericii că ei sunt mediatorii lui Dumnezeu. Cât despre ritualurile și ceremoniile lor, acestea nu i-au trezit decât nerăbdarea și disprețul.

După toate aparențele, natura umană este predispusă să creadă numai ceea ce își dorește să creadă. Așa se explică de ce atât de mulți oameni refuză să își dea osteneala să cerceteze Scripturile cu o minte deschisă. Spre exemplu, oameni altminteri onești s-au autointitulat lideri creștini, acordându-și titluri pompoase, după care s-au îmbrăcat în haine elaborate și superbe pentru a-i impresiona pe enoriași, în pofida faptului că Învățătorul lor le-a interzis în modul cel mai explicit acest lucru: „Voi însă să nu vă numiți rabini, că unul singur este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți sunteți frați” (Matei 23:8). De asemenea, el i-a denunțat pe farisei ca ipocriți, căci „le place să stea în capul mesei la ospețe și în băncile dintâi, în sinagogi” și „leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor”, creând tot felul de reguli și de regulamente.

Așa cum vom vedea mai târziu, Iisus a descurajat în mod explicit punerea accentului pe ceremoniile și regulile exterioare, îndeosebi pe cele greu de îndeplinit, insistând în schimb asupra spiritului în care se comportă oamenii. Mai mult, el a propovăduit numai principii, conștient că atunci când spiritul este adecvat, detaliile se vor aranja de la sine și că „adevărul înțeles în sens literal ucide, în timp ce cel înțeles în spiritul lui dă viață”, așa cum se putea vedea cu ușurință în exemplul trist al fariseilor. Din păcate și în pofida acestui lucru, istoria creștinismului ortodox este alcătuită în mare măsură din încercări de a impune tot felul de reguli externe oamenilor. Un caz izbitor care ilustrează acest lucru este încercarea puritanilor de a impune Sabatul din Vechiul Testament creștinilor, deși această lege este pur evreiască, iar pedepsele feroce aplicate pentru nerespectarea ei se refereau exclusiv la profanarea zilei de sâmbătă. Iisus însuși a descurajat în mod particular respectarea superstiției Sabatului, afirmând răspicat că acesta a fost creat de oameni, și nu invers, și insistând că omul poate face orice dorește în această zi. De-a lungul întregii sale învățături, el sugerează clar că a sosit timpul ca oamenii să își facă din fiecare zi un Sabat spiritual, prin cunoașterea și practicarea tuturor lucrurilor într-o lumină spirituală.

De altfel, este evident că dacă Sabatul evreiesc le-ar fi impus creștinilor, aceștia nu l-ar respecta, așa cum nu respectă nici duminica creștină.

Pe de altă parte, foarte mulți creștini moderni realizează că Biblia nu conține nici un sistem teologic de genul celui creat de biserică, motiv pentru care renunță complet la teologie, dar continuă să se cramponeze de creștinism, căci intuiesc că acesta reprezintă Adevărul. Această atitudine nu are o justificare logică, căci nici ei nu dispun de Cheia Spirituală care traduce inteligibil învățăturile lui Iisus. Prin urmare, ei încearcă să își raționalizeze așa cum pot atitudinea. Aceasta este dilema celor care nu au credința oarbă a ortodoxiei, dar nu cunosc nici interpretarea spirituală a Creștinismului Științific. De aceea, argumentele pe care și le găsesc singuri aparțin de regulă unitarianismului învechit. Chiar dacă nu resping întru totul miracolele, ei se simt totuși neconfortabil atunci când se gândesc la ele. Și-ar dori ca ele să nu apară deloc în Biblie și s-ar bucura sincer dacă ar putea scăpa de această povară.

O lucrare publicată recent de un cleric binecunoscut, intitulată Viața lui Iisus, ilustrează perfect cât de greșită este această poziție. Autorul este de acord că Iisus a ajutat câțiva oameni să se vindece, dar trage linia aici, nefiind de acord cu nici un alt miracol făcut de acesta. El consideră aceste miracole simple legende fantastice țesute în jurul lui Iisus, așa cum se obișnuia în acele timpuri cu foarte multe personaje istorice. Spre exemplu, atunci când se aflau pe lac în timpul furtunii, ucenicii lui Iisus erau foarte speriați și s-au gândit la învățătorul lor, lucru care i-a calmat. Acest „adevăr” a fost exagerat mai târziu și transformat într-un basm absurd în care Iisus a venit la ucenici mergând pe apă. Cu o altă ocazie, el a reformat un păcătos, ridicându-l din mormântul păcatului, lucru transformat peste ani în legenda ridicolă că a înviat din morți pe cineva. La fel, într-o noapte Iisus s-a rugat cu ardoare, atingând o stare de beatitudine care i s-a reflectat pe față. Petru, care adormise, s-a trezit, iar în confuzia sa (în starea sa dintre veghe și somn), lui i s-a părut că l-a văzut pe Moise. Așa s-a născut legenda Schimbării la Față. Și așa mai departe.

Nu pot decât să îmi exprim simpatia pentru cei care, fascinați de frumusețea și de misterul Evangheliilor, dar în absența Cheii Spirituale, apelează la bunul simț și la cunoașterea științifică pentru a le interpreta. Din păcate, acest lucru nu îi ajută prea mult. Dacă miracolele efectuate de Iisus nu s-au întâmplat, restul poveștii Evangheliilor își pierde orice semnificație. Dacă Iisus nu a crezut cu adevărat că acestea erau posibile și nu le-ar fi realizat în mod constant și repetat, dacă nu ar fi crezut și nu ar fi propovăduit foarte multe lucruri care contravin filozofiei raționaliste dezvoltate în secolele XVIII-XIX, mesajul Evangheliilor ar fi haotic, contradictoriu și lipsit de orice semnificație. Nu putem ieși din această dilemă afirmând că Iisus nu era interesat de convingerile și de superstițiile curente ale epocii sale, acceptându-le mai mult sau mai puțin pasiv, căci ceea ce îl interesa cu adevărat era caracterul oamenilor. Acest argument este slab, căci caracterul trebuie să includă o reacție inteligentă și vitală în fața vieții, inclusiv anumite convingeri bine definite referitoare la ceea ce contează cu adevărat.

Miracolele chiar au avut loc. Toate faptele relatate în cele patru Evanghelii s-au petrecut, inclusiv multe altele, „care, dacă ar fi scrise, întreaga lume nu ar putea conține toate cărțile care le-ar descrie pe toate”. Iisus însuși și-a justificat învățăturile aparent ciudate, dar sublime, prin faptele sale, ba chiar a spus, referindu-se la cei care studiază și practică aceste învățături: „Lucrările pe care le-am făcut eu le vei putea face și voi, ba chiar și altele mai mari”.

La urma urmelor, ce înseamnă un miracol? Cei care neagă posibilitatea miracolelor sub pretextul că universul este un sistem perfect ordonat și legiferat care nu acceptă nici o excepție, au în felul lor dreptate, dar lumea în care trăim și ale cărei legi le cunoaștem nu reprezintă decât un fragment din totalitatea universului. Există și alte legi pe care noi nu le cunoaștem, legi superioare, de care cele inferioare ascultă. Invocarea unei legi superioare nu reprezintă în nici un caz o încălcare a legii, căci ea face parte integrantă din constituția generală a universului. Cu alte cuvinte, dacă ar reprezenta o încălcare reală a legii, miracolele ar fi într-adevăr imposibile, dar ele devin posibile în măsura în care nu fac decât să ocolească legile și limitările obișnuite ale planului fizic, ridicându-se mai presus de acesta.

Să luăm un exemplu: să presupunem că într-o zi de luni faci anumite lucruri care vor genera anumite consecințe până la sfârșitul săptămânii. Poate fi vorba de consecințe legale, eventual foarte neplăcute, ca urmare a deciziei unui tribunal. La fel de bine, ar putea fi consecințe fizice legate de corp. Un medic competent ți-ar putea spune că trebuie să faci o operație periculoasă sau chiar că nu mai ai nici o șansă de recuperare. Dacă îți poți eleva conștiința mai presus de limitările planului fizic și material (aceasta fiind descrierea științifică a ceea ce numim în mod normal rugăciune), condițiile din acest plan se vor schimba și tu vei putea evita tragedia legală într-o manieră neprevăzută și aparent imposibilă, sau te vei vindeca fără a mai fi necesar să fii operat sau să mori.

Cu alte cuvinte, miracolele – în înțelesul cel mai popular al cuvântului – se pot petrece oricând, ca rezultat al rugăciunii. Rugăciunea schimbă efectiv realitatea din acest plan fizic. Ea face ca lucrurile să se deruleze într-o manieră diferită decât dacă nu ar fi fost rostită. Nu contează cu ce dificultate te confrunți, sau ce cauze au condus la ea. Dacă te vei ruga suficient de mult și cu perseverență, tu vei putea ieși din ea.

De altfel, rugăciunea este în același timp o știință și o artă. Acestei științe și arte și-a dedicat Iisus cea mai mare parte a ministeriatului său. Miracolele descrise în Evanghelii s-au întâmplat tocmai pentru că Iisus deținea înțelegerea spirituală capabilă să îi confere o putere mai mare a rugăciunii decât a oricărui alt om care a trăit vreodată până la el sau după el.

Mai există o interpretare a Bibliei pe care trebuie să o examinăm. Tolstoi s-a străduit să pună în aplicare Predica de pe Munte, considerând-o un ghid practic pentru viața de zi cu zi, dar interpretându-i preceptele într-o manieră literală, nu spirituală, căci nu credea în Planul Spiritual. Renunțând la restul Bibliei, cu excepția celor patru Evanghelii, și denunțând toate miracolele, el a făcut o încercare eroică, dar inutilă, de a combina creștinismul cu materialismul. Nu este de mirare că a eșuat. În acest fel, el nu a rămas în istorie ca fondator al unei noi mișcări religioase, ci ca un om al cărui anarhism pragmatic promulgat însă cu toată forța geniului său a pavat calea către Revoluția Bolșevică, așa cum Rousseau a pavat calea către Revoluția Franceză.

Singura care poate debloca misterul învățăturilor din Biblie în general, și cele ale Evangheliilor în particular, este Cheia Spirituală. Numai aceasta ne poate explica miracolele descrise aici, arătând faptul că acestea au fost realizate pentru a ne dovedi că și noi putem realiza astfel de fapte ieșite din comun, transcenzând pentru totdeauna păcatul, boala și limitarea. Dacă deținem această cheie, noi putem evita simplele inspirații verbale și superstițiile literale, înțelegând că Biblia este într-adevăr cea mai prețioasă și mai autentică dintre toate valorile moștenite de umanitate.

Privită dintr-o perspectivă strict istorică, Biblia este o colecție de documente scrise de tot felul de oameni, în diferite circumstanțe, de-a lungul a sute de ani. Acestea sunt rareori originale, ci reprezintă redactări și compilații ale unor fragmente mai vechi, ale căror autori nu sunt cunoscuți cu certitudine. Acest lucru nu afectează în nici un fel scopul spiritual al Bibliei, fiind complet lipsit de relevanță. Cartea rămâne un rezervor inepuizabil de Adevăr Spiritual, scris sub o inspirație divină, iar maniera în care a ajuns la noi pur și simplu nu contează. Numele autorilor diferitelor capitole sunt la fel de lipsite de importanță ca și cele ale scribilor lor, în cazul în care aceștia au folosit așa ceva. Adevăratul autor al cărții este Înțelepciunea Divină, iar acest lucru este singurul lucru care ar trebui să ne preocupe. Criticile aduse Bibliei se referă în primul rând la aspectele istorice, ratând complet conținutul spiritual al Scripturilor. De aceea, ele nu au nici o importanță din punct de vedere spiritual.

Mesajul spiritual este transmis în Biblie prin intermediul relatărilor istorice, biografice, lirice și al altor forme poetice, dar mai presus de toate prin intermediul parabolelor, care descriu cel mai bine adevărul metafizic. În unele cazuri, aceste parabole au fost interpretate de oameni ca adevăruri literale, aparent contradictorii între ele. Povestea lui Adam și Eva, respectiv a Grădinii Paradisului, este unul din aceste exemple. Dacă este înțeleasă corect, avem de-a face cu una dintre cele mai reușite parabole. În mod evident, autorul ei nu și-a propus niciodată ca ea să fie interpretată însă la modul literal (ca o poveste care s-a petrecut dintr-o perspectivă istorică), dar exact așa a fost interpretată ea de oamenii cu mintea îngustă, fapt care a generat nenumărate consecințe absurde.

Cheia Spirituală a Bibliei ne ajută să ieșim din aceste dificultăți, dileme și inconsistențe aparente, evitând astfel pozițiile false ale ritualismului, evanghelismului și liberalismului, întrucât ne oferă Adevărul pe tavă. Iar acest Adevăr nu este altul decât faptul uluitor, dar incontestabil, că întreaga lume exterioară – de la corpul fizic la lucrurile obișnuite ale vieții, la vânturi și ploi, la nori, la pământul însuși – este supusă gândurilor omului, care le poate guverna atunci când înțelege acest Adevăr. Departe de a fi o închisoare a circumstanțelor aleatorii, așa cum cred cei mai mulți dintre oameni, lumea exterioară nu are un caracter în sine, nici bun, nici rău. Ea nu are decât caracterul pe care i-l dăm noi prin gândurile noastre, mulându-se după acestea, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de acest lucru, ori dacă ni-l dorim sau nu.

Fără nici o excepție, gândurile din mintea ta, sau Locul tău Secret, după cum s-a exprimat Iisus, îți modelează destinul într-un sens sau în altul. De fapt, adevărul este că experiențele vieți nu sunt altceva decât simple expresii exterioare ale gândurilor noastre interioare. Dacă înțelegem acest lucru, ne vom putea alege singuri gândurile pe care dorim să le cultivăm. La început ne va fi greu să ieșim din vechile tipare mentale, dar acest lucru nu este imposibil. Noi nu numai că ne putem alege gândurile, ci chiar o facem, chiar dacă nu ne dăm seama, modelându-ne astfel viața în funcție de acestea. În acest fel, putem vorbi de o ordine și de o justiție perfectă în univers. Nimeni nu suferă pentru păcatul originar al altui om, dar toată lumea culege exact ce a semănat. Avem cu toții un liber arbitru, care se manifestă înainte de toate prin gândurile pe care le cultivăm.

Aceasta este esența mesajului propovăduit de Iisus. Așa cum vom vedea în continuare, acesta este mesajul care transpare în întreaga Biblie, chiar dacă nu este exprimat întotdeauna cu o claritate de cristal. În primele capitole ale cărții el este mai degrabă voalat, putând fi recunoscut, dar cu mai multă dificultate. Pe măsură ce avansăm însă cu lectura, el devine din ce în ce mai ușor de recunoscut, iar lumina lui strălucește din ce în ce mai puternic, până când devine absolut clară în învățătura lui Iisus Hristos. Adevărul nu se schimbă niciodată, dar depinde cum este înțeles în acest plan material. De-a lungul istoriei, această înțelegere s-a îmbunătățit continuu. De fapt, ceea ce numim progres nu este altceva decât expresia exterioară a înțelegerii umanității referitoare la Dumnezeu.

Iisus Hristos a sintetizat perfect acest Adevăr, propovăduindu-l complet și profund, și mai presus de toate, demonstrându-l prin propriul său exemplu personal. Marea majoritate a oamenilor pot înțelege din punct de vedere intelectual această idee și consecințele ei. Noi dorim să facem însă o demonstrație diferită. Acceptarea Adevărului reprezintă primul pas, dar numai după ce demonstrăm că ne aparține cu adevărat. Iisus a dovedit tot ce a propovăduit, inclusiv Învierea din morți. Din motive pe care nu le pot comenta aici, ori de câte ori depășim o dificultate prin rugăciune, noi ajutăm întreaga umanitate, inclusiv cea din trecut și cea din viitor, să depășească acest tip particular de dificultate. Prin transcenderea tuturor dificultăților prin care a trecut vreodată umanitatea, și îndeosebi a morții, Iisus a realizat o lucrare cu o valoare unică și incalculabilă pentru rasa umană, putând fi considerat astfel pe bună dreptate Mântuitorul acesteia.

Într-un moment al ministeriatului său public pe care el l-a considerat oportun, Iisus a decis să își sintetizeze toate învățăturile într-o serie de predici pe care le-a ținut probabil de-a lungul mai multor zile, în care trebuie să fi ținut 2-3 conferințe pe zi. Cineva a comparat destul de inspirat acest lucru cu o școală de vară din zilele noastre.

Iisus s-a folosit de acest prilej pentru a-și sintetiza mesajul într-o formă perfect coerentă și ușor de înțeles. În mod evident, mai mulți participanți la aceste prelegeri au luat notițe, iar mai târziu acestea au fost editate în ceea ce am ajuns să numim Predica de pe Munte. Autorii celor patru Evanghelii și-au selectat materialele pentru textele lor în funcție de propriile lor obiective, iar cel care ne oferă cea mai completă și mai atentă versiune a Predicii de pe Munte este Matei. Relatarea sa reprezintă poate cea mai perfectă codificare a religiei lui Iisus Hristos, motiv pentru care am ales-o ca bază pentru acest manual. Consider că ea atinge toate punctele esențiale, că este în același timp practică și personală, bine definită, specifică, dar profund iluminatoare. Odată înțeleasă adevărata semnificație a instrucțiunilor, tot ce mai trebuie să facem este să începem să le punem în aplicare pentru a obține rezultate imediate. Rezultatele pe care le vom obține vor depinde exclusiv de sinceritatea și de profunzimea cu care vom aplica aceste precepte. Acest lucru depinde de fiecare dintre noi. „Nimeni nu poate mântui sufletul fratelui său și nu poate plăti datoria acestuia”. Noi putem (și trebuie) să ne ajutăm unii pe ceilalți în diferite ocazii speciale, dar pe termen lung fiecare dintre noi trebuie să își realizeze propria lucrare personală, renunțând la „păcat” dacă nu dorește să atragă asupra sa consecințele cele mai neplăcute.

Dacă dorești să îți transformi cu adevărat viața, să te transformi pe tine însuți, să devii un alt om mai bun în fața lui Dumnezeu și a semenilor tăi, dacă îți dorești să te bucuri cu adevărat de sănătate și de pace interioară, dar și de dezvoltarea spirituală, ei bine, Iisus Hristos ți-a arătat foarte limpede ce ai de făcut în Predica sa de pe Munte. Sarcina nu va fi una ușoară, dar se știe că ea poate fi îndeplinită, căci există oameni care au făcut deja acest lucru. Va trebui să plătești însă un preț, care constă în punerea în aplicare a acestor principii în toate domeniile vieții tale, în toate activitățile tale de zi cu zi, indiferent dacă îți dorești sau nu acest lucru, și cu deosebire atunci când nu ți-l dorești.

Dacă te simți pregătit să plătești acest preț, renunțând la vechiul om din tine și începând să creezi omul nou, studiul Predicii de pe Munte te va ajuta cu siguranță să ajungi pe Muntele Eliberării.

 

Capitolul 2

Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte, și așezându-se, ucenicii Lui au venit la El.

Și deschizându-și gura, îi învăța zicând:

Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.

Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiți cei curați cu inima, că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.

Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.

Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Matei 5[1]

Predica de pe Munte începe cu cele Opt Fericiri. Aceasta este una dintre cele mai cunoscute fragmente din Biblie. Chiar și cei care nu cunosc mai mult de câteva capitole familiare din Cartea Sfântă sunt familiarizați cu Fericirile. Din păcate, aproape nimeni nu le înțelege, acestea fiind considerate niște simple sfaturi de atingere a perfecțiunii fără vreo aplicabilitate în viața reală. Această lipsă de înțelegere se datorează absenței Cheii Spirituale.

Fericirile sunt de fapt un poem în proză exprimat în opt versuri, absolut complet și care reprezintă o sinteză generală a întregii învățături creștine. Ele reprezintă un sinopsis mai degrabă spiritual decât literal, sintetizând spiritul învățăturilor lui Iisus, nu sensul lor ad literam. O astfel de sinteză este specifică în general vechiului mod oriental de abordare a învățăturilor religioase și filozofice, amintindu-ne în mod natural de Calea cu Opt Ramuri a budismului, de Cele Zece Porunci ale lui Moise și de alte astfel de grupuri compacte de idei-forță.

Iisus a propovăduit îndeosebi principiile generale, legate aproape inevitabil de stările mentale, căci era conștient că dacă stările mentale ale omului sunt adecvate, tot restul vieții sale va fi în armonie, în timp ce dacă aceste stări nu sunt adecvate, tot restul vieții sale va fi în dizarmonie. Spre deosebire de ceilalți mari învățători religioși, el nu ne oferă instrucțiuni detaliate referitoare la ceea ce trebuie sau nu trebuie să facem. Nu ne spune ce trebuie să mâncăm sau să bem, ori dimpotrivă, să nu mâncăm și să nu bem. Nu ne spune ce ritualuri religioase trebuie să practicăm în diferite perioade sau momente. De fapt, întreaga sa învățătură este anti-ritualistă și anti-formalistă. Iisus nu a avut prea multă răbdare la vremea sa cu preoțimea evreiască și cu teoria mântuirii pe care o propovăduia aceasta prin intermediul practicilor de la Templu. „Crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui… Dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh și în adevăr”.

Fariseii, cu codul lor strict de ritualuri exterioare detaliate, au fost singurii oameni față de care Iisus s-a arătat cu adevărat intolerant. Un fariseu conștiincios din acele zile (și marea majoritate erau foarte conștiincioși) trebuia să îndeplinească în fiecare zi un număr enorm de ritualuri, pentru a satisface toate cerințele lui Dumnezeu (din perspectiva sa). Un rabin modern a estimat numărul acestor sarcini de zi cu zi la nu mai puțin de 600, și cum nici un om nu ar putea duce la bun sfârșit toate aceste obligații, el devine practic o victimă, lucrând fără încetare pentru a scăpa de spectrul apăsător al păcatului. Din punct de vedere pragmatic, convingerea că ești un păcătos echivalează cu a fi un păcătos, cu toate consecințele care urmează de aici. Politica lui Iisus era complet diferită. El și-a propus să îi învețe pe oameni să își elibereze inima de lucrurile exterioare, nu doar de obligațiile menite să îi ajute să obțină mântuirea, ci și de plăcerile lor, cultivând în schimb o nouă atitudine mentală. Această politică este ilustrată perfect în Fericiri.

Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.

Încă de la bun început, trebuie să ținem seama de un aspect extrem de important pentru studiul Bibliei, și anume faptul că aceasta este scrisă într-un limbaj cu totul particular, folosind expresii și chiar cuvinte cu o semnificație diferită de cea din viața de zi cu zi. La acest lucru se adaugă și faptul că unele cuvinte moderne și-au schimbat semnificația din perioada în care a fost tradusă Biblia și până astăzi.

De fapt, Biblia nu este altceva decât un manual de metafizică, destinat creșterii sufletului. Nu putem sublinia îndeajuns acest lucru. De aceea, ea analizează fiecare subiect din această perspectivă foarte amplă, examinându-l în raport cu sufletul uman și folosind foarte mulți termeni comuni cu înțelesuri mult mai ample decât cele care le sunt atribuite de regulă. Spre exemplu, cuvântul „pâine” din perspectiva biblică nu se referă exclusiv la hrana fizică în general (aceasta fiind principala interpretare care îi este atribuită în literatura de specialitate), ci și la celelalte obiecte materiale de care are nevoie omul, cum ar fi hainele, adăpostul, banii, educația, compania altor oameni, și așa mai departe. Dar mai presus de toate, el se referă la unele aspecte spirituale, cum ar fi percepția spirituală, înțelegerea spirituală și chiar realizarea spirituală. „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi”, „Eu sunt pâinea vieții”, „Dacă nu veți mânca această pâine…”.

Un alt exemplu este cuvântul „prosperitate”. Din perspectiva scripturală, cuvintele „prosperitate” și „prosper” nu se referă doar la dobândirea de posesiuni materiale, ci și la succesul în rugăciune. Din perspectiva sufletului, succesul în rugăciune reprezintă singurul tip de prosperitate pentru care merită să lupți, căci dacă vei avea succes în rugăciunile tale, te vei putea bucura inclusiv de toate lucrurile materiale de care ai nevoie. O anumită cantitate de bunuri materiale este absolut esențială în acest plan, dar bogăția fizică rămâne cel mai puțin important lucru din viață. Fără această interpretare este foarte greu să înțelegem adevărata semnificație pe care o acordă Biblia cuvântului „prosperitate”.

A fi sărac cu duhul nu are nimic de-a face cu felul în care a ajuns să fie interpretată în zilele noastre această expresie, ci înseamnă să te golești de orice dorință de a-ți exercita voința personală, și la fel de important, să renunți la orice opinii preconcepute atunci când îți propui din toată inima să îl cauți pe Dumnezeu. Înseamnă de asemenea să te detașezi de actualele tale obișnuințe (tipare) mentale, puncte de vedere și prejudecăți, ba chiar și la actualul tău mod de viață dacă acest lucru este necesar, adică la toate clișeele ce se pot opune găsirii lui Dumnezeu.

Una din cele mai triste povești din întreaga literatură este aceea a Tânărului Bogat care a ratat una din cele mai mari oportunități din istorie, „refuzând-o cu tristețe pentru a rămâne cu posesiunile sale”. De fapt, aceasta este povestea întregii umanități. Noi respingem mântuirea pe care ne-a oferit-o Iisus (șansa noastră de a-l descoperi pe Dumnezeu) pentru că „avem posesiuni prea mari”, nu neapărat din punct de vedere financiar, căci marea majoritate a oamenilor nu au foarte mulți bani, ci din punctul de vedere al ideilor preconcepute pe care le avem, al încrederii în propria noastră judecată și în ideile cu care suntem familiarizați, al orgoliului spiritual născut dintr-o distincție academică, al atașamentului sentimental ori material față de diferite instituții sau organizații, al obișnuințelor la care nu dorim să renunțăm, al dorinței noastre de a ne bucura de respectul celorlalți, al fricii noastre de ridiculizare publică, sau al interesului nostru față de onorurile și distincțiile lumești. Toate aceste posesiuni ne mențin înlănțuiți de stânca suferinței și în exilul nostru față de Dumnezeu.

Tânărul Bogat este unul din cele mai tragice personaje din istorie – nu pentru că era bogat, căci bogăția nu este nici bună, nici rea în sine, ci pentru că inima sa era sclava iubirii de bani despre care Pavel spunea că este rădăcina tuturor relelor. El ar fi putut foarte bine să fie un multimilionar în aur și argint, dar dacă inima sa nu ar fi fost atașată de averea pe care o avea, ar fi fost la fel de liber ca și cel mai sărac dintre cerșetori să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Din păcate, el nu avea încredere decât în bogăția sa, iar acest lucru i-a închis poarta Paradisului.

De ce nu a fost primit cu aclamații mesajul lui Hristos de către ecleziasticii de la Ierusalim? Pentru că aceștia aveau posesiuni foarte mari: învățăturile rabinice, onorurile și importanța publică, funcțiile lor pline de autoritate, de preoți oficiali ai religiei lor. Toate aceste posesiuni ar fi trebuit sacrificate pentru ca ei să poată accepta învățătura spirituală a lui Iisus. Oamenii săraci și umili care l-au urmat bucuroși pe Învățător nu aveau astfel de posesiuni care să îi tenteze și să îi îndepărteze de Adevăr.

Oare a fost o întâmplare faptul că atunci când același mesaj simplu al lui Hristos referitor la imanența și la disponibilitatea lui Dumnezeu și la Lumina Interioară care arde pentru totdeauna în interiorul sufletului uman și-a făcut apariția în această lume, cei care l-au primit cu bucurie au fost oamenii simpli și analfabeți? Cum se face că nu episcopii, vicarii, moderatorii, preoții și presbiterienii au fost cei care l-au transmis lumii? De ce nu au devenit Oxford-ul, Cambridge-ul, Harvard-ul sau Heidelberg-ul marile centre de transmisie a acestei cunoașteri, mai importante ca oricare alta? Răspunsul este de fiecare dată același: pentru că acești oameni au mari posesiuni: orgoliul lor intelectual și spiritual, vanitatea lor, angajamentul lor academic și prestigiul lor social.

Cei săraci cu duhul nu au astfel de probleme, fie pentru că nu le-au avut niciodată, fie pentru că s-au ridicat deasupra lor prin înțelegerea lor spirituală. Ei s-au eliberat de iubirea de bani și de proprietăți, de teama de opinia publică și de dezaprobarea rudelor și prietenilor. Nu se mai închină orbește autorității umane, indiferent cât de augustă încearcă să pară aceasta. Nu-și mai consideră opiniile bătute în cuie. Au înțeles că convingerile lor cele mai adânci au fost probabil greșite și că ideile lor referitoare la viață sunt probabil false și trebuie schimbate. Sunt gata să o ia de la început și să vadă viața cu alți ochi.

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Jalea și tristețea nu sunt în sine ceva bun, căci Voința lui Dumnezeu este ca toată lumea să se bucure de fericire și de succes. Iisus spune: „Eu am venit pentru ca ei să aibă viață și să o aibă din abundență”. Cu toate acestea, necazurile și suferința sunt adeseori extrem de utile, căci foarte mulți oameni refuză să învețe Adevărul altfel decât sub influența durerii și eșecului. În aceste condiții, durerea devine un lucru relativ bun. Mai devreme sau mai târziu, toți oamenii vor descoperi Adevărul legat de Dumnezeu, stabilind un contact direct cu Acesta. În acest scop, ei vor trebui însă să se familiarizeze cu Adevărul, care îi va elibera pentru totdeauna de limitările lor tridimensionale și de consecințele acestora: păcatul, boala și moartea. Marea majoritate a oamenilor refuză însă să îl caute sincer pe Dumnezeu până când nu dau de un necaz sau altul. În realitate, nici o lege nu le impune oamenilor să sufere, iar cei care îl pun întotdeauna pe primul lor pe Dumnezeu nu vor cunoaște niciodată suferința. Oamenii au întotdeauna de ales între procesul de învățare prin evoluție spirituală și cel prin experiențe dureroase, iar dacă fac cea de-a doua alegere, nimeni altcineva nu este vinovat decât ei.

Ca regulă generală, oamenii nu încep să realizeze cu adevărat că trupul este sălașul Vieții Divine decât atunci când se îmbolnăvesc, iar mijloacele medicale obișnuite nu reușesc să le aline suferința. De aceea, ei caută vindecarea în altă parte, în sfera învățăturilor spirituale, în încercarea disperată de a transcende boala, și în ultimă instanță moartea. Dacă oamenii s-ar întoarce către Dumnezeu și ar dobândi această cunoaștere cât timp sănătatea lor este încă perfectă, ei nu s-ar mai îmbolnăvi niciodată.

Într-o manieră similară, atunci când oamenii simt foarte acut povara sărăciei, respectiv când nu mai au acces la sursele materiale obișnuite ale abundenței, ei se întorc în ultimă instanță către Dumnezeu și învață lecția că Puterea Divină este Sursa oricărei prosperități, în timp ce agenții materiali nu sunt decât canale ale acesteia.

Această lecție trebuie învățată și realizată corect pentru ca omul să poată trece la o experiență superioară celei actuale. În Casa Tatălui Ceresc există multe camere, dar cheia ce conduce la camerele superioare este întotdeauna dobândirea controlului absolut asupra camerei în care ne aflăm la ora actuală. De aceea, ar fi de preferat să înțelegem cât mai din timp secretul prosperității. Dacă un om prosperă și are înțelepciunea de a înțelege că adevărata Sursă a prosperității sale este Dumnezeu, rugându-se în mod regulat pentru o înțelegere spirituală cât mai profundă, el nu va sărăci și nu va cunoaște niciodată problemele financiare. Pe de altă parte, el trebuie să își folosească cu înțelepciune resursele actuale, fără să strângă cu egoism bogății din ce în ce mai mari și recunoscându-l ca proprietar adevărat al lor pe Dumnezeu, în timp ce el nu este decât un custode al acestora în numele Lui. Gestionarea banilor presupune o responsabilitate de care nimeni nu poate scăpa. De aceea, oamenii bogați trebuie să se folosească cu înțelepciune de ei, sau să suporte consecințele acțiunilor lor.

Acest principiu general se aplică și celorlalte dificultăți prin care trecem, nu doar celor fizice sau financiare, ci și celorlalte probleme de natură materială. Necazurile familiale, certurile și separările, păcatul și remușcările, etc., nu trebuie să apară neapărat, atât timp cât căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și Înțelegerea Corectă. Dacă nu o vom face însă, este absolut obligatoriu ca ele să apară, iar lamentările noastre vor fi o binecuvântare deghizată, căci ne vor ajuta să ne găsim „mângâierea”. Iar prin mângâiere, Biblia înțelege experimentarea Prezenței lui Dumnezeu, care reprezintă sfârșitul oricărei suferințe.

Bisericile ortodoxe insistă prea mult asupra sfârșitului lui Hristos pe cruce, dar Biblia ni-l prezintă pe Hristos inclusiv în ipostaza sa triumfală, de Hristos ridicat din morți.

Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.

La prima vedere, această Fericire nu pare să aibă vreo noimă, fiind contrazisă de cele mai elementare dovezi ale vieții de zi cu zi. Nici un om care privește această lume sau care studiază istoria nu ar putea accepta vreodată această afirmație în înțelesul ei literal, iar creștinii cei mai onești au evitat să o pună vreodată în aplicare, convinși că ar fi frumos dacă ea ar fi posibilă în această lume, dar nu este.

Această atitudine nu este însă justificată. Mai devreme sau mai târziu, sufletul atinge un punct în care trebuie să renunțe o dată pentru totdeauna la ezitări și pretexte, privind în față adevărul, indiferent de cost.

Nu avem de ales decât ori în a crede că Iisus știa ce spune, ori în a porni de la premisa că acesta se referea la altceva. Dacă nu am lua în serios această afirmație, am ajunge la o poziție pe care nici un creștin adevărat nu ar putea-o accepta, considerând fie că Iisus a afirmat ceva în care nu credea el însuși (la fel cum nu cred oamenii lipsiți de scrupule), fie că spunea prostii. Dacă ne propunem să studiem cu seriozitate Predica de pe Munte, nu avem de ales decât să elucidăm cât mai răspicat această situație. Fie îl luăm în serios pe Iisus, fie nu, caz în care putem renunța complet la învățătura lui și la titlul de creștini. Afirmația că doctrina creștină este un Adevăr de inspirație divină și că noi suntem creștini, urmată de refuzul de a accepta în totalitate învățătura lui Hristos, nu este altceva decât o dovadă de ipocrizie și o slăbiciune fatală. Fie pornim de la premisa că Iisus a fost un învățător divin redutabil, fie nu. Dacă îl acceptăm ca atare, nu putem decât să pornim de la premisa că el a știut exact ce spunea, cunoscând mai bine decât oricare dintre noi principiile vieții adevărate. Toate suferințe umanității se datorează exact faptului că modul nostru de viață este atât de opus Adevărului întrucât nu puteam accepta mesajul pe care ni l-a transmis Hristos.

Adevărul este că dacă o înțelegem corect, învățătura lui Iisus se dovedește nu doar adevărată, ci și extrem de pragmatică. De fapt, ea este cea mai pragmatică dintre toate doctrinele. Descoperim astfel că Iisus nu a fost un visător sentimental, versat în platitudini golite de sens, ci un realist perfect lucid, așa cum numai un mistic poate fi. Iar întreaga esență a învățăturilor sale cu aplicație practică este sintetizată în acest verset.

Această Fericire se numără printre cele șase versete cele mai importante din Biblie. Atunci când dispui de înțelegerea spirituală a semnificației sale, poți spune că deții Secretul Guvernării acestei vieți și al transcenderii oricărei dificultăți. Aceasta este literalmente Cheia Vieții. Ea reprezintă Mesajul lui Iisus Hristos redus la o singură frază. Această afirmație aparent simplistă este nici mai mult nici mai puțin decât Piatra Filozofală a alchimiștilor care transformă metalul inferior al limitării și al necazurilor în aurul „mângâierii” și al adevăratei armonii.

Așa cum putem observa, în acest verset există două cuvinte polar opuse: „blânzi” și „pământ”. Ele sunt folosite într-un sens special și extrem de tehnic, care trebuie revelat pentru a putea înțelege semnificația sublimă a acestui verset. Pe de o parte, cuvântul „pământ” nu se referă în Biblie exclusiv la acest glob terestru, ci mai degrabă la manifestare. Manifestarea sau expresia este rezultatul unei cauze. Pentru a afla ceva despre ea, o cauză trebuie să devină manifestă sau exprimată. Invers, orice expresie sau manifestare trebuie să aibă o cauză. Metafizica Divină, și îndeosebi Predica de pe Munte, ne învață că orice cauzalitate este mentală și că tot ceea ce există, de la corpul nostru la casa, afacerile și experiențele noastre, reprezintă manifestări ale stărilor noastre mentale. Faptul că nu suntem conștienți de cele mai multe stări mentale ale noastre nu are nici o importanță, căci acestea există oricum în mintea noastră subconștientă, indiferent dacă am uitat de ele sau nici măcar nu am fost conștienți de existența lor.

Cu alte cuvinte, „pământul” nostru se referă la totalitatea experiențelor noastre exterioare, iar „moștenirea pământului” se referă la guvernarea (controlul) acestor experiențe, adică la puterea de a ne armoniza viața și de a cunoaște succesul în tot ceea ce facem. „Întregul pământ se va umple de slava Domnului.” „Sufletul Lui va pluti liber, iar semințele (rugăciunile) Lui vor moșteni pământul.” „Domnul veghează, deci pământul se poate bucura.” După cum putem vedea din aceste citate, atunci când vorbește despre pământ – despre posedarea acestuia, despre guvernarea lui, despre slava proiectată asupra lui, și așa mai departe – Biblia se referă de fapt la condițiile din viața noastră, de la sănătatea fizică la celelalte domenii de interes. Prin urmare, acest text ne arată felul în care putem poseda sau guverna, adică în care ne putem controla viața și destinul.

Iar acum, să vedem efectiv cum putem face acest lucru. Această Fericire afirmă că puterea asupra condițiilor din viața noastră poate fi obținută într-o manieră precisă, dar și neașteptată: prin blândețe, nici mai mult nici mai puțin. Și cuvântul „blândețe” este folosit aici într-un sens tehnic și cu totul special. Adevărata lui semnificație nu are nimic de-a face cu cea acordată în limbajul modern. De fapt, există puține calități mai neplăcute ale naturii umane decât cea desemnată de cuvântul „blândețe[2]”. Pentru omul modern, cuvântul „blând” sugerează o creatură nevolnică, lipsită de curaj și de respect de sine, incapabilă să facă ceva pentru sine sau pentru ceilalți, care se târăște pe suprafața pământului ca un vierme și cel mai probabil ipocrită și răutăcioasă. El ne amintește la o extremă de lingușitorul personaj Uriah Heep al lui Dickens și la cealaltă de alte personaje complet golite de spirit ale aceluiași autor. De altfel, Dickens prezintă astfel de personaje pentru a le ridiculiza, nicidecum ca exemplu pozitiv pentru cititori. Ţinând cont de aceste conotații, cititorul modern este tentat să respingă învățătura din Predica de pe Munte, căci aceasta îi spune că cei care vor moșteni (guverna) pământul vor fi exact cei blânzi (slabi de înger), doctrină pe care nu o poate accepta.

Adevărata semnificație a cuvântului „blând” în Biblie se referă la o atitudine mentală pentru care nu există un alt cuvânt mai potrivit. Și totuși, exact această atitudine mentală este secretul „prosperității” sau succesului în rugăciune. Ea reprezintă o combinație de deschidere mentală, credință în Dumnezeu și înțelegere a faptului că Voința Divină în ceea ce ne privește este întotdeauna plină de bucurie, interesantă și plină de vitalitate, fiind cu mult superioară tuturor lucrurilor pe care ni le-am putea dori personal. Această stare de spirit include dorința absolută de a ne abandona în fața Voinței lui Dumnezeu, indiferent de forma pe care dorește să o ia aceasta, potrivit Înțelepciunii Divine, și nu neapărat în forma pe care am alege-o noi înșine.

Această atitudine mentală aparent complexă, dar de fapt foarte simplă, este Cheia Controlului sau al succesului în viață. În limbajul comun nu există un cuvânt special care să o desemneze, căci foarte puțini oameni au această atitudine interioară pentru că înțeleg învățătura lui Iisus Hristos. Cert este însă că dacă dorim să moștenim pământul, noi trebuie să dobândim această „blândețe”.

Moise, care avea la rândul lui un succes extraordinar în rugăciune, a reușit să transceandă credința în bătrânețe și să manifeste corpul fizic al unui tânăr aflat la apogeul vieții, deși avea vârsta calendaristică de 120 de ani. În final, el a transcens chiar complet planul material și s-a „dematerializat” fără să moară. Ei bine, Moise era cunoscut în principal exact pentru această calitate, de unde și expresia „la fel de blând ca Moise”. Nu trebuie să uităm că în afara vieții sale personale desăvârșite, Moise a adus servicii neprețuite națiunii sale, scoțându-i pe evrei din sclavia egipteană, chit că s-a confruntat cu dificultăți inimaginabile (succesul Exodului nu a fost altceva decât o „demonstrație” a succesului lui Moise și al altor câtorva suflete avansate care l-au ajutat). Mai mult decât atât, el a influențat întreaga istorie de după el prin învățăturile și faptele sale. Moise a avut o minte deschisă, gata oricând să învețe lucruri noi. Nu a respins niciodată revelația numai pentru că era inedită și neconformă cu tiparele sale, așa cum ar fi făcut probabil mulți dintre colegii săi din ierarhia preoțească egipteană, mult prea plini de sine. Moise nu a fost lipsit de defecte, cel puțin la începutul vieții, dar a știut să evite orgoliul intelectual și spiritual, reușind să se înalțe treptat mai presus de acestea, pe măsură ce noul adevăr a pătruns în sufletul său.

Moise a înțeles în profunzime că supunerea riguroasă în fața Voinței lui Dumnezeu nu presupune niciodată pierderea vreunui lucru bun, ci numai savurarea unei vieți din ce în ce mai rafinate și mai satisfăcătoare. Prin urmare, el nu a privit niciodată această supunere ca pe un sacrificiu de sine, ci ca pe o formă supremă de glorificare de sine, în cel mai sublim înțeles al cuvântului. Glorificarea de sine a omului egocentric este vanitatea răutăcioasă care mai devreme sau mai târziu conduce la umilință. Adevărata glorificare de sine însă este o glorificare a lui Dumnezeu – „Cel care face aceste lucrări este Tatăl din mine”, „Eu sunt în Tine și Tu ești în Mine”. Moise a înțeles perfect puterea Cuvântului rostit de invocare a binelui, care nu este altceva decât definiția științifică a credinței. El a fost unul dintre cei mai „blânzi” oameni care au trăit vreodată pe pământ, și nimeni în afară de el, cu excepția Mântuitorului nostru, nu a moștenit pământul într-o măsură mai mare decât el.

Există o zicală orientală minunată care spune că: „Blândețea îl obligă chiar pe Dumnezeu să îi dea ascultare”.

Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

„Dreptatea” este un alt Cuvânt Cheie din Biblie, una din acele chei fără de care cititorul nu va putea înțelege niciodată adevărata semnificație a acestei cărți. La fel ca și cuvintele „pământ”, „blând” sau „mângâiere”, acesta este un termen tehnic folosit într-un sens special și foarte bine definit.

În Biblie, dreptatea nu se referă atât la comportamentul corect, cât la gândirea corectă, în toate domeniile vieții. Atunci când vom studia Predica de pe Munte, vom vedea că fiecare clauză a ei reiterează marele adevăr potrivit căruia lucrurile exterioare nu sunt decât expresia sau manifestarea exterioară a gândurilor și convingerilor noastre lăuntrice, asupra cărora avem o putere deplină. În acest fel, noi ne putem modela indirect destinul sau viața prin gândurile noastre. Iisus ne spune în permanență în aforismele sale că noi nu avem un control direct asupra lucrurilor exterioare, căci acestea nu reprezintă altceva decât consecințe sau imagini proiectate în exterior de ceea ce se întâmplă în Locul nostru Interior. Dacă am putea influența direct lumea exterioară fără a ne schimba gândurile, ar însemna că am putea gândi ceva și am putea produce un rezultat diferit, fapt care ar încălca însăși Legea Universului. De fapt, această greșeală este cea care stă la baza tuturor necazurilor umane, a bolilor, păcatelor, problemelor, sărăciei și chiar morții.

Marea Lege a Universului afirmă exact acest lucru, că ceea ce gândești în plan mental atragi în experiența ta. Ceea ce este în interior se produce și în exterior. Nu poți gândi una și produce cu totul altceva. Dacă dorești să îți controlezi circumstanțele astfel încât acestea să devină mai armonioase și mai fericite, primul lucru pe care trebuie să îl faci este să emiți gânduri armonioase și fericite, iar restul va veni de la sine. Dacă îți dorești sănătate, trebuie să începi prin a te gândi la aceasta; dar reține: a te gândi la starea de sănătate nu înseamnă să te gândești exclusiv la sănătatea corpului fizic, ci și la starea de pace și de mulțumire care o însoțește pe cea dintâi, ba chiar la bunăstarea tuturor creaturilor, căci, așa cum vom vedea mai târziu, emoțiile distructive reprezintă una din principalele cauze ale bolilor. Dacă îți dorești să evoluezi spiritual și să îți aprofundezi cunoașterea legată de Dumnezeu, trebuie să emiți gânduri spirituale, gânduri referit

Spune-ți opinia

Notă: Codul HTML este citit ca și text!
    Rău           Bun

  • Vizualizări: 3146
  • Cod produs: DP068
  • Disponibilitate: În Stoc
  • 25,00 LEI
  • 23,00 LEI

Etichete: Dezvoltare, Personală, Dezvoltare Personală, Predica, Munte, Cheia, succesului, în, viață, Predica de pe Munte - Cheia succesului în viață